Când a ajuns în fața porții, Mihai a rămas câteva clipe în mașină, încercând să-și adune gândurile. Nu era genul de om care să se lase impresionat ușor, dar ceva la femeia aceea îl tulburase. Casa era mică, cu gardul scorojit și curtea plină de flori uscate. A bătut de două ori, fără răspuns. Când s-a întors spre mașină, poarta s-a deschis încet.
Ea stătea acolo, în aceeași rochie simplă de bumbac, cu privirea senină și o cană de cafea în mână.
— N-am crezut că o să vii, a spus ea, zâmbind ușor.
— Eu… nici eu n-am crezut, a murmurat Mihai, încurcat.
A intrat în curte și a simțit imediat mirosul de cafea amestecat cu flori de iasomie. În casă era curat, dar modest. Pe pereți, câteva fotografii vechi cu un bărbat și o fetiță. A observat că femeia, pe care o chema Elena, își ținea mereu mâinile ascunse sub o batistă subțire.
— Ai arsuri vechi? a întrebat el, fără să-și dea seama că sună indiscret.
Ea l-a privit în ochi și a răspuns calm:
— Da. De la focul care mi-a luat casa. Atunci am pierdut tot. Soțul, copilul, viața pe care o aveam.
Mihai a simțit un nod în gât. Nu mai știa ce să spună. Venise acolo dintr-un pariu prostesc, dar se simțea mic și vinovat. A încercat să schimbe subiectul.
— Știi… nu trebuie să iei în serios ce s-a întâmplat ieri. A fost o prostie.
— Dar eu am luat, a spus ea simplu. Poate că viața mi-a dat o a doua șansă și nu vreau s-o pierd.
Mihai a rămas tăcut. Ceva din felul ei de a vorbi îi dădea un sentiment ciudat de pace. A plecat acasă tulburat, dar a doua zi s-a trezit gândindu-se tot la ea. Și a treia zi la fel. Până când, într-o seară, a urcat din nou în mașină și s-a dus la Elena fără niciun motiv anume.
A găsit-o în grădină, udând florile. Când l-a văzut, a zâmbit și i-a întins o cană cu ceai. Au vorbit ore întregi. Despre viață, despre pierderi, despre ce înseamnă să o iei de la capăt. În timp, Mihai a început să meargă tot mai des la ea. Odată cu fiecare vizită, a simțit cum lumea lui luxoasă, rece și superficială începe să se topească.
Într-o seară ploioasă, Elena i-a spus ceva ce n-a mai putut uita niciodată:
— Banii nu pot cumpăra liniștea, Mihai. Dar o inimă sinceră o poate aduce.
După câteva luni, a renunțat la funcția lui din bancă. A vândut mașina scumpă și și-a cumpărat un microbuz second-hand. Cu el, a început să ducă mâncare și medicamente bătrânilor din sate. Elena mergea mereu cu el, cu mâinile ei pline de urme, dar cu un zâmbet care lumina tot în jur.
Oamenii din sat îi priveau cu mirare. „Uite-l pe fostul director de bancă! Și-a luat o femeie arsă și trăiește ca un om simplu!” Dar Mihai nu mai auzea vorbele. Pentru prima dată în viață, se simțea liber.
Într-o zi, în timp ce stăteau pe bancă, privindu-și grădina înflorită, Elena i-a spus încet:
— Ți-am spus că am pierdut tot în foc. Dar acum cred că Dumnezeu mi-a dat mai mult decât am avut vreodată.
Mihai a luat-o de mână, fără teamă de cicatrici, și i-a răspuns:
— Iar eu am câștigat pariul vieții mele. Pentru că m-a adus la tine.
Și așa, un pariu prostesc s-a transformat într-o iubire adevărată, care i-a învățat că frumusețea nu stă în chipul neted, ci în sufletul care nu renunță niciodată.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.