Ce faci când iubirea devine condiționată? Când bebelușul pe care l-ai purtat în pântece ca mamă surogat este considerat „nedorit”? Abigail a înfruntat această suferință când sora ei și soțul acesteia au văzut bebelușul pe care îl născuse pentru ei și au țipat: „NU ESTE BEBELUȘUL PE CARE ÎL AȘTEPTAM. NU-L VREM.”
Am crezut întotdeauna că dragostea face o familie. În copilărie, Rachel nu era doar sora mea mai mică. Era umbra mea, confidenta mea și cealaltă jumătate a mea. Împărțeam totul: haine, secrete, visuri și convingerea de neclintit că ne vom crește copiii împreună cândva. Dar soarta avea alte planuri pentru Rachel. Primul ei avort spontan a distrus-o.
Am ținut-o în brațe toată noaptea în timp ce plângea de durere. Al doilea avort spontan a diminuat lumina din ochii ei. După al treilea, ceva s-a schimbat în Rachel. A încetat să mai vorbească despre bebeluși, a încetat să-și viziteze prietenii cu copii și a încetat să mai vină la zilele de naștere ale băieților mei. Mă durea să o văd cum se îndepărtează, bucățică cu bucățică.
Îmi amintesc ziua în care totul s-a schimbat. Era ziua de naștere a lui Tommy, fiul meu cel mic, care împlinea șapte ani, iar ceilalți băieți ai mei — Jack (10), Michael (8) și micuțul David (4) — alergau prin curtea din spate în costume de supereroi. Rachel stătea la fereastra bucătăriei, privindu-i cu o dorință atât de mare în ochi încât mă durea să o văd.
„Au crescut atât de mult,” a șoptit ea, apăsându-și mâna pe geam. „Mă tot gândesc cum trebuiau să crească împreună copiii noștri. Șase runde de FIV, Abby. Șase. Doctorii au spus că nu mai pot…” Nu a putut termina propoziția.
Atunci, soțul ei, Jason, a pășit înainte, cu mâna pe umărul lui Rachel. „Am vorbit cu specialiști. Au sugerat maternitatea surogat.” S-a uitat la mine cu subînțeles. „Au spus că o soră biologică ar fi ideală.”
În bucătărie s-a lăsat tăcerea, cu excepția țipetelor îndepărtate ale copiilor mei care se jucau afară. Rachel s-a întors spre mine, speranța și teama luptându-se în ochii ei. „Abby, ai vrea tu…” a început, apoi s-a oprit, adunându-și curajul. „Ai lua în considerare să ne porți copilul? Știu că este o cerere imposibilă, dar ești singura mea speranță. Ultima mea șansă de a deveni mamă.”
Soțul meu, Luke, care punea în liniște vasele în mașina de spălat, s-a îndreptat. „O mamă surogat? Este o decizie mare. Ar trebui să discutăm toți despre asta cum se cuvine.”
În acea noapte, după ce băieții au adormit, Luke și eu stăteam în pat, vorbind în șoaptă. „Patru băieți sunt deja o mână de lucru,” a spus el, mângâindu-mi părul. „O altă sarcină, riscurile, povara emoțională—”
„Dar de fiecare dată când mă uit la băieții noștri,” am răspuns, „mă gândesc la Rachel care se uită din umbră. Ea merită asta, Luke. Merită să cunoască bucuria pe care o simțim noi.”
Decizia nu a fost ușoară, dar văzând fețele lui Rachel și Jason luminându-se când am spus da, a făcut ca orice îndoială să merite. „Ne salvezi,” a plâns Rachel, agățându-se de mine. „Ne dai totul.”
Sarcina a adus-o pe sora mea înapoi la viață. Venea la fiecare programare, a vopsit singură camera copilului și petrecea ore întregi vorbind cu burta mea în creștere. Băieții mei au intrat și ei în spirit, certându-se care va fi cel mai bun văr.
„Îl voi învăța pe bebeluș baseball,” declara Jack, în timp ce Michael insista să-i citească povești de culcare. Tommy a promis că-și va împărți colecția de supereroi, iar micuțul David pur și simplu îmi mângâia burta și spunea: „Prietenul meu e înăuntru.”
A sosit momentul nașterii bebelușului. Contracțiile veneau în valuri, fiecare mai puternică decât precedenta, și tot nu dădeau niciun semn Rachel sau Jason.
Luke se plimba prin cameră, cu telefonul lipit de ureche. „Tot nu răspunde,” a spus el, îngrijorarea șerpuind în jurul ochilor. „Nu le stă în fire.”
„Trebuie să fie ceva în neregulă,” am gâfâit între contracții. „Rachel nu ar rata asta. Și-a dorit-o prea mult, de prea mult timp.”
Orele au trecut într-o confuzie de durere și îngrijorare. Vocea calmă a doctorului mă ghida prin fiecare împingere, mâna lui Luke fiind ancora mea în realitate.
Și apoi, tăind prin ceața epuizării, a venit plânsul — puternic, sfidător și frumos.
„Felicitări,” a zâmbit doctorul. „Aveți o fetiță sănătoasă!”
Era perfectă, cu bucle delicate, închise la culoare, o gură ca o bobiță de trandafir și degețele mici strânse în pumni. În timp ce o țineam, numărându-i degetele perfecte de la mâini și de la picioare, am simțit aceeași revărsare de dragoste pe care o trăisem cu fiecare dintre băieții mei.
„Mami a ta va fi atât de fericită, prințesă,” am șoptit, sărutându-i fruntea.
Două ore mai târziu, pași grăbiți pe hol au anunțat sosirea lui Rachel și Jason. Bucuria pe care mă așteptam să o văd pe fețele lor a fost înlocuită de altceva. Ceva care mi-a oprit inima.
Ochii lui Rachel s-au fixat pe bebeluș, apoi au țâșnit spre mine, largi de groază. „Doctorul tocmai ne-a spus la recepție. NU ESTE BEBELUȘUL PE CARE ÎL AȘTEPTAM,” a spus ea, vocea tremurându-i. „NU-L VREM.”
Cuvintele au usturat ca o otravă. „Ce?” am șoptit, trăgând instinctiv bebelușul mai aproape. „Rachel, ce spui?”
„Este o fată,” a spus ea fără emoție, de parcă acele trei cuvinte ar explica totul. „Noi am vrut un băiat. Lui Jason îi trebuie un fiu.”
Jason stătea înțepenit lângă ușă, fața lui fiind distorsionată de dezamăgire. „Am presupus că, din moment ce tu ai patru băieți…” a făcut o pauză, încleștându-și maxilarul. Fără să mai spună un cuvânt, s-a întors și a ieșit.
„V-ați pierdut amândoi mințile?” Vocea lui Luke tremura de furie. „Aceasta este fiica voastră. Copilul vostru. Cel pe care Abby l-a purtat nouă luni. Cel la care ați visat.”
„Nu înțelegi. Jason a spus că mă va părăsi dacă aduc acasă o fată,” a explicat Rachel. „A spus că familia lui are nevoie de un fiu pentru a duce numele mai departe. Mi-a dat o alegere — el sau…” A gesticulat neputincioasă spre bebeluș.
„De ce nu mi-ai spus mai devreme?” am întrebat.
„Tu ai născut patru băieți sănătoși, Abby. Nu am crezut că este necesar să —”
„Deci, ai prefera să-ți abandonezi copilul?” Cuvintele mi-au ieșit din gât. „Acest bebeluș nevinovat care nu a făcut nimic greșit, în afară de a se naște fată? Ce s-a întâmplat cu sora mea care spunea că dragostea face o familie?”
„Îi vom găsi o casă bună,” a șoptit Rachel, neputând să mă privească în ochi. „Un adăpost, poate. Sau pe cineva care își dorește o fată.”
Bebelușul s-a mișcat în brațele mele, mânuța ei mică înfășurându-se în jurul degetului meu. Furia și spiritul protector au năvălit prin mine. „IEȘI AFARĂ!” am urlat. „Ieși afară până când îți amintești ce înseamnă să fii mamă. Până când îți amintești cine ești.”
„Abby, te rog!” Rachel a întins mâna, dar Luke a pășit între noi.
„Ai auzit-o. Pleacă. Gândește-te la ce faci. Gândește-te la cine devii.”
Săptămâna care a urmat a fost o confuzie de emoții. Băieții mei au venit să o cunoască pe verișoara lor, ochii lor strălucind de inocență.
Jack, cel mai mare al meu, se uita la bebeluș cu o ferocitate protectoare. „Este adorabilă,” a declarat el. „Mami, putem s-o luăm acasă?”
În acel moment, privind în jos la fața ei perfectă, ceva feroce și neclintit s-a cristalizat în inima mea. Am luat decizia chiar atunci și acolo. Dacă Rachel și Jason nu puteau vedea dincolo de prejudecățile lor, o voi adopta eu însămi pe bebelușă.
Acest copil prețios merita mai mult decât un simplu adăpost, mai mult decât să fie dat la o parte pentru ceva la fel de lipsit de sens ca genul. Merita o familie care să o prețuiască, iar dacă propriii ei părinți nu puteau face asta, atunci o voi face eu.
Aveam deja patru băieți frumoși, iar inima mea avea destul loc pentru încă unul.
Zilele au trecut. Apoi, într-o seară ploioasă, Rachel a apărut la ușa noastră. Arăta diferit. Mai mică cumva, dar și mai puternică. Inelul ei de logodnă dispăruse.
„Am făcut alegerea greșită,” a spus ea, privindu-o pe micuța Kelly dormind adânc în brațele mele. „Am lăsat prejudecata lui să otrăvească totul.
L-am ales pe el în acea zi la spital pentru că mi-era frică să nu fiu singură… frică de a eșua ca mamă singură.”
Degetele îi tremurau în timp ce a întins mâna să atingă obrazul lui Kelly. „Dar am murit pe dinăuntru, în fiecare minut, în fiecare zi, știind că fiica mea este acolo și am abandonat-o.”
Lacrimi îi curgeau pe față. „I-am spus lui Jason că vreau să divorțez. El a spus că aleg o greșeală în locul căsniciei noastre. Dar privindu-o acum, nu este o greșeală. Este perfectă. Este fiica mea și voi petrece tot restul vieții reparând acele prime ore îngrozitoare.”
„Nu va fi ușor,” am avertizat-o, dar ochii lui Rachel nu s-au desprins de fața lui Kelly.
„Știu,” a șoptit ea. „Mă vei ajuta? Mă vei învăța cum să fiu mama pe care o merită?”
Privind-o pe sora mea — frântă, dar hotărâtă, speriată, dar curajoasă — am văzut ecourile fetei care obișnuia să-mi împărtășească toate visurile ei. „Vom găsi o soluție împreună,” am promis. „Asta fac surorile.”
Lunile care au urmat s-au dovedit a fi atât provocatoare, cât și frumoase. Rachel s-a mutat într-un apartament mic în apropiere, aruncându-se în maternitate cu aceeași determinare pe care o arătase odată în cariera ei. Băieții mei au devenit apărătorii înfocați ai lui Kelly, patru frați mai mari onorifici care și-au răsfățat verișoara mică cu entuziasm nemărginit.
Tommy a învățat-o să arunce o minge înainte să poată merge. Michael îi citea povești în fiecare după-amiază. Jack s-a autoproclamat bodyguardul ei personal la adunările de familie, în timp ce micuțul David pur și simplu o urmărea cu admirație devotată.
Privind-o pe Rachel cu Kelly acum, nu ai bănui niciodată începutul lor zbuciumat. Felul în care i se luminează fața când Kelly o strigă „Mama,” mândria aprigă din ochii ei la fiecare etapă importantă, răbdarea blândă în timp ce îi împletește buclele închise la culoare ale lui Kelly. E ca și cum ai privi o floare înflorind în deșert.
Uneori, la adunările de familie, o prind pe Rachel privindu-și fiica cu dragoste și regret. „Nu pot să cred că era să arunc asta,” mi-a șoptit ea odată, în timp ce o urmăream pe Kelly alergând după verișorii ei prin curte. „Nu pot să cred că am lăsat prejudecata altcuiva să mă orbească în fața a ceea ce contează cu adevărat.”
„Ceea ce contează,” i-am spus, „este că, atunci când a contat cu adevărat, ai ales dragostea. Ai ales-o pe ea.”
Kelly s-ar putea să nu fi fost bebelușul pe care sora mea și fostul ei soț îl așteptau, dar a devenit ceva și mai prețios: fiica care ne-a învățat pe toți că familia nu înseamnă să îndeplinești așteptări sau să îndeplinești visurile altcuiva. Înseamnă să-ți deschizi inima suficient de mult pentru a lăsa dragostea să te surprindă, să te schimbe și să te facă mai bun decât ai crezut vreodată că poți fi.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.