James simți cum mâinile îi tremură. Pentru o clipă, uită să răspundă. Emily însă zâmbea, convinsă că mama ei se întorsese cumva dintre umbre.
Chelnerița îl privi curios. Îi văzu fața palidă și zâmbetul ezitant.
— Totul este în regulă, domnule? întrebă ea, ridicând ușor sprânceana.
James își drese glasul.
— Da… scuze. Doar… o cafea și o supă de pui pentru mine. Și pentru ea… o porție mică de clătite.
— Sigur, spuse ea cu un ton blând, notând repede.
Când se îndepărtă, James își sprijini capul în mâini. Nu putea fi adevărat. Evelyn murise. O ținuse de mână în spital, îi șoptise ultimele cuvinte. Totul fusese real, prea real. Și totuși… femeia aceea era vie în fața lui.
Emily, cu inocența vârstei, îi spuse încet:
— Ți-am zis eu, tati. Mami s-a întors.
Inima lui James se sfâșie. Ar fi vrut să creadă, dar rațiunea îl lovea necruțător. Nu putea fi.
Chelnerița reveni cu tava, iar când aplecă ușor capul să așeze farfuriile, o șuviță îi căzu pe obraz, exact cum făcea Evelyn. James aproape că scăpă o lacrimă.
— Mulțumesc, reuși să spună.
— Cu plăcere, răspunse ea, zâmbindu-i cald.
În acel zâmbet, James simți o fărâmă de pace pe care nu o mai cunoscuse de ani.
După ce au terminat masa, James a cerut nota. Când femeia i-a întins bonul, el a observat numele scris pe ecuson: Elena.
Un nume simplu, românesc, care îi străpunse sufletul. Evelyn fusese de origine română, iar mama ei o alintase mereu „Elena mea”. Coincidența îl zgudui.
— Elena… spuse el aproape șoptit.
Femeia îl privi surprinsă.
— Da, așa mă cheamă. Totul este bine?
James nu știa ce să răspundă. Se simțea ca și cum destinul îi juca o ultimă carte.
Pe drumul spre casă, Emily a adormit în spate, strângându-și carnetul de schițe. James însă conducea cu mintea frământată. Acel chip, acel glas, acel nume… era prea mult ca să fie doar întâmplare.
În seara aceea, în apartamentul lor liniștit din Manhattan, James nu putu dormi. Se ridică, se uită la fotografiile cu Evelyn, apoi la desenele lui Emily. Și atunci își aminti ceva: bunica lui Evelyn îi spusese odată că sufletele dragi nu pleacă niciodată cu adevărat, ci se întorc prin oameni care poartă aceeași lumină.
„Poate că Elena nu este Evelyn”, gândi el. „Dar poate este șansa noastră să simțim din nou că viața nu s-a sfârșit odată cu ea.”
O săptămână mai târziu, James se întoarse la Bramble Creek. De data aceasta, fără pretexte. Intră în Rosie’s Kitchen și o văzu pe Elena servind o masă de localnici. Când îl zări, zâmbi, de parcă îl așteptase.
El își adună curajul și spuse:
— Ați fi de acord să bem o cafea când terminați tura?
Ea îl privi câteva secunde, apoi încuviință din cap.
— Da.
Pentru prima dată după mult timp, James simți că poate respira din nou.
Ani mai târziu, oamenii din Bramble Creek aveau să spună că destinul își are căile lui. James Whitmore, milionarul obosit de viață, găsise din nou un motiv să zâmbească. Nu pentru că ar fi înlocuit-o pe Evelyn, ci pentru că în sufletul Elenei regăsise aceeași căldură, aceeași simplitate și acea speranță de care el și Emily aveau nevoie.
Și, într-un fel, poate că Evelyn chiar îi condusese pașii acolo, într-o toamnă rece de octombrie, într-un mic orășel unde încă mai mirosea a plăcintă și cafea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.