La început, am crezut că glumește. Am strigat-o de câteva ori, convins că s-a ascuns doar ca să mă pedepsească puțin. Dar magazia era goală. Doar o pătură veche, un pahar răsturnat și o jucărie de-a băiatului zăceau pe podea.
Am ieșit în curte, privind în toate părțile. Nimic. Poarta era întredeschisă, iar urmele din zăpadă duceau spre drum. M-a lovit un gol în piept. Am fugit în casă și am început să întreb:
„Mamă, unde e Ana? Ai văzut-o plecând?”
Mama a ridicat din umeri, cu o expresie rece.
„Poate s-a dus la părinții ei. Așa fac femeile slabe. Pleacă.”
Dar eu știam că Ana nu avea bani, nici telefon, nici hainele groase. M-am îmbrăcat în grabă și am plecat pe urmele din zăpadă.
Am mers aproape doi kilometri până am găsit-o. Mergea încet, ținându-l pe băiat în brațe, cu haina mea veche pe umeri. Avea ochii roșii, dar privirea calmă. Când m-a văzut, nu a spus nimic. Eu m-am oprit, incapabil să scot o vorbă.
„Du-te acasă, Ion,” mi-a zis ea, obosită. „Ai grijă de mama ta. Eu am înțeles că aici nu e locul meu.”
Mi s-au muiat genunchii. Tot ce făcusem mi s-a părut, dintr-odată, o nebunie. M-am apropiat încet, am întins mâna spre copil și am șoptit:
„Ana, te rog… hai acasă. Nu știu ce-a fost în capul meu. N-am vrut să te pierd.”
Ea a lăcrimat, dar nu s-a întors.
„Când o femeie e alungată de soțul ei în frig, nu mai e vorba de ceartă. E vorba de respect pierdut. Și ăla nu se mai repară ușor.”
Am rămas acolo, în mijlocul drumului, privind cum se îndepărtează. O parte din mine voia să fug după ea, alta îmi spunea că merit să sufăr.
Abia mai târziu, după câteva zile de liniște în casă, am înțeles ce gol lăsase. Mama tăcea, casa era pustie, iar copilul plângea toată noaptea după mamă.
Am început s-o caut peste tot. Am sunat la rude, la prieteni, am mers până la gara din Botoșani. Nimeni nu știa nimic.
După două săptămâni, am primit o scrisoare. Nu era lungă, dar fiecare cuvânt mi-a ars inima:
„Nu te urăsc, Ion. Te compătimesc. Când o mamă își învață fiul că femeia trebuie să rabde orice, și fiul acela suferă mai târziu. Poate într-o zi o să înțelegi că dragostea nu înseamnă stăpânire, ci grijă. Ai grijă de copilul nostru.”
Am citit-o de zeci de ori. M-am dus la mama, i-am dat scrisoarea și am spus:
„Mamă, de azi înainte, nu mai vreau o noră. Vreau o femeie fericită lângă mine, sau nimic.”
Ea a tăcut, apoi a început să plângă. Pentru prima dată în viață, am văzut-o cum își recunoaște greșeala.
De atunci, au trecut trei ani. Ana n-a mai venit acasă, dar îmi trimite mesaje uneori despre copil. Iar eu, de fiecare dată când aud o ceartă între soacră și noră, mă cutremur.
Pentru că știu acum că respectul pierdut nu se mai recuperează. Și că o femeie care pleacă în tăcere lasă în urmă cel mai puternic ecou.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.