Când notarul a deschis dosarul cu actele bunicii, s-a făcut liniște în birou. Tatăl Măriucăi stătea încruntat, iar mama își rotea mâinile neliniștită în poală. Fata, acum o tânără de 18 ani, privea în jos, neștiind ce să spună.
– Aici e și o scrisoare, – a spus notarul, privind spre ea. – A scris-o bunica dumitale cu o săptămână înainte să se stingă. A rugat să fie citită doar în prezența tuturor.
Vocea notarului tremura ușor în timp ce citea:
„Dragă Măriuca, dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt. Am văzut cât ai suferit, copila mea, și m-a durut că părinții tăi te-au lăsat aici ca pe un bagaj. Dar tu ai fost lumina zilelor mele. Casa asta este a ta, pentru că doar tu ai iubit-o cu adevărat. În grădină, sub caisul bătrân, am lăsat ceva ce trebuie să vezi.”
Tatăl a izbucnit nervos:
– Ce prostii! Vreți să spuneți că o bătrână bolnavă a lăsat moștenire unei copile care n-a făcut nimic pentru ea?
Dar Măriuca nu l-a mai ascultat. În seara aceea, a mers singură în grădină. Caisul bătrân stătea acolo, la fel de liniștit ca în copilăria ei. A început să sape cu mâinile goale și, după câteva minute, a dat peste o cutie de metal.
A deschis-o cu grijă. Înăuntru erau poze vechi, câteva scrisori și o cutie mică de lemn. În ea – un lănțișor de aur și o hârtie îngălbenită:
„Pentru ziua în care îți vei aminti cine ești. Nu te lăsa niciodată călcată în picioare. Ești mai puternică decât crezi.”
Măriuca a strâns cutia la piept și a plâns în tăcere.
A doua zi, părinții au venit din nou, cu un avocat. Au cerut anularea testamentului, acuzând-o că a influențat-o pe bătrână. Dar nu știau că bunica fusese prevăzătoare: în testament era o înregistrare video atașată, autentificată legal.
Pe ecran, bunica apărea zâmbitoare, cu vocea ei caldă:
„Știu că fiul meu nu va înțelege niciodată. Dar eu nu las averea celui care m-a uitat, ci celui care mi-a fost alături. Măriuca m-a îngrijit, mi-a citit seara povești, mi-a adus apă când nu mă mai puteam ridica din pat. Ea e familia mea adevărată.”
Cuvintele acelea au căzut ca un trăsnet. Tatăl s-a ridicat brusc, roșu la față, și a trântit ușa, lăsându-și nevasta în urmă.
După acel moment, Măriuca n-a mai primit niciun telefon de la ei. Dar, ciudat, nu mai simțea golul de altădată.
A renovat casa, a plantat flori în curte și a deschis un mic atelier de croitorie. Îi plăcea să creadă că bunica o veghează din colțul grădinii, de sub caisul bătrân.
Când un client i-a cerut să-i facă o rochie de mireasă, Măriuca a zâmbit larg.
– E prima mea comandă mare, – i-a spus prietenei ei. – O să fie începutul unei vieți noi.
Și a fost.
Ani mai târziu, tatăl ei, îmbătrânit și bolnav, a venit la poarta casei. A cerut doar un pahar cu apă și o umbră unde să se odihnească. Măriuca i l-a oferit fără să spună nimic.
– Nu meriți să mă ierți, – a murmurat el. – Dar vreau să știi că am fost un prost.
Ea l-a privit calm și a spus încet:
– Nu te urăsc, tată. Dar viața mi-a arătat că dragostea nu se cere, se oferă.
Bărbatul a plecat cu lacrimi în ochi, iar Măriuca a rămas privind caisul din curte. În lumina apusului, i s-a părut că vede silueta bunicii zâmbindu-i.
Și atunci a înțeles: bunica nu i-a lăsat doar o casă. I-a lăsat puterea de a ierta și curajul de a merge mai departe.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.