Ion a oftat, ridicând din umeri, ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață.
— Nu e vorba de „al cui e ce”, — mormăi el. — E vorba de principiu. Eu sunt bărbatul casei.
Nastasia s-a întors spre el încet, cu o privire rece.
— Bărbatul casei? De când? Când ai montat un bec sau ai plătit o factură? Sau când ai fugit la mama ta după fiecare ceartă?
El a tăcut. Și-a băut ceaiul, uitându-se pe fereastră. Afară, ninsoarea de noiembrie începuse să acopere orașul cu un strat subțire, curat.
— Eu nu vreau scandal, — zise el în cele din urmă. — Dar mama are dreptate: o familie înseamnă totul împărțit.
— Perfect. Atunci împărțim și cheltuielile, — a spus Nastasia, calmă, dar cu o voce de oțel. — Mâine vine întreținerea, peste două zile rata la frigider, și facturile la curent.
Ion s-a fâstâcit. A râs scurt, stânjenit.
— Hai, nu fi așa. Știi că acum e mai greu la lucru.
— Da, știu. De doi ani e „mai greu”. Dar în garaj nu par să lipsească nici berea, nici prietenii.
Tăcerea s-a așezat între ei ca un zid. Doar ticăitul ceasului se mai auzea.
După câteva minute, el s-a ridicat, bombănind:
— Mă duc până jos, la băieți. Revin.
Nastasia n-a spus nimic. A rămas nemișcată, privind cum ușa se închide în urma lui. Apoi s-a dus la sertar, a scos trusa de scule și a schimbat broasca. Mișcări sigure, hotărâte. Fiecare rotire a șurubelniței era o eliberare.
Când a terminat, s-a așezat pe canapea. Apartamentul era liniștit. Curat. Numai al ei.
Telefonul a sunat. Galina. A privit ecranul câteva secunde, apoi a apăsat „respinge”. Apoi, cu un gest calm, a blocat numărul.
În ziua următoare, Ion s-a întors și a încercat cheia. N-a mai mers. A bătut tare, a strigat. Dar Nastasia, din spatele ușii, a rostit doar două cuvinte, cu o voce liniștită, dar tăioasă:
— Du-te acasă.
După câteva minute, zgomotele s-au stins.
A doua zi, la muncă, Nastasia a simțit o ușurare ciudată. Colegele au observat zâmbetul ei calm și ochii limpezi. „Ceva s-a schimbat în tine”, i-a spus una. Ea doar a răspuns:
— Da. Acum, în sfârșit, trăiesc în casa mea.
Seara, când s-a întors, a aprins o lumânare parfumată și a făcut o cană de ceai. În bucătărie mirosea a liniște. A libertate.
A deschis geamul, iar aerul rece de noiembrie i-a mângâiat fața.
Și atunci a înțeles ceva simplu: uneori, să rămâi singur nu înseamnă să pierzi. Înseamnă, de fapt, să-ți recapeți viața.
A zâmbit și a șoptit, ca pentru sine:
— În sfârșit, acasă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.