În casă mirosea a vechi, a lemn ud și a supă fierbând pe sobă. Nu era aproape nimic acolo — doar un pat mic, o masă șubredă, o icoană veche pe perete și o sobă care trosnea liniștit.
Bătrânica s-a sprijinit de ușă și m-a privit mirată, dar nu supărată. „Nu vă speriați, mamă”, i-am spus încet. „Am vrut doar să văd dacă sunteți bine. Iertați-mă că am fost curioasă.”
Ea a oftat adânc și a zâmbit amar. „N-am ce să vă iert, dragă. Puțini mai sunt curioși de oameni, mai ales de ăștia ca mine.”
Am privit în jur. Pe masă era o pungă de făină, o sticlă mică de ulei și o jumătate de pâine. Lângă sobă, într-o oală mică, fierbea ceva — probabil un borș simplu.
„Nu trebuia să-mi dați atâția bani,” a murmurat ea. „Cu câțiva lei luam o pâine și tot era bine.”
„Dar ce-ați făcut cu restul?” am întrebat fără să-mi dau seama.
Bătrâna s-a apropiat de un colț al camerei, a ridicat o pătură veche, iar acolo am văzut un copil. Avea vreo cinci ani, slab, cu obrajii roșii de la frig, dormind strâns înfășurat într-un pulover prea mare.
Mi s-a tăiat respirația.
„E nepotul meu, Rareș,” a spus ea. „Fata mea… s-a dus. De trei luni încerc să țin copilul cum pot. N-am mai avut pensia întreagă, că au reținut ceva pentru datorii. Azi n-aveam nimic de mâncare. De-aia m-am dus în stradă, de rușine mi-era să cer, dar nu mai aveam ce face.”
Am simțit cum mi se strânge inima. Toate gândurile despre „posibile escrocherii” s-au risipit ca fumul din sobă.
„Ați cumpărat mâncare pentru el?” am întrebat.
„Da,” a spus ea și a arătat spre un pachet mic de biscuiți, lapte praf și o jucărie ieftină. „Nu i-am mai luat nimic de mult. Am zis că azi merită și el ceva bun.”
Am rămas tăcută câteva secunde, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. În tăcerea aceea, soba pocnea ușor, iar afară se auzea vântul cum lovea oblonul vechi.
„Bunico,” am spus într-un final, „de azi înainte nu mai mergeți să cereți. Promiteți-mi. O să revin eu mâine cu niște lucruri. Am hainele băiețelului meu mai vechi, sunt curate și călduroase. Și vă aduc și niște alimente.”
Ochii ei s-au umplut de lacrimi. „Să te ajute Dumnezeu, mamă dragă. Nici nu știi ce mult înseamnă asta pentru mine.”
Am zâmbit și am scos din geantă o hârtie mică. I-am scris numărul meu de telefon și i l-am lăsat pe masă. „Să mă sunați dacă aveți nevoie de ceva. Serios, oricând.”
Am plecat încet, dar drumul spre casă mi s-a părut altfel. Aerul rece nu mă mai deranja. Mă gândeam doar cât de ușor judecăm uneori, cât de repede punem etichete, fără să știm ce povară poartă omul din fața noastră.
A doua zi m-am întors cu un sac plin de mâncare, haine și o cutie cu jucării. Când am intrat, Rareș a zâmbit larg și m-a îmbrățișat fără să spună nimic. Iar atunci am înțeles că niciun gest bun nu se pierde vreodată. Se întoarce, într-un fel sau altul — poate nu în bani, ci în liniște, în căldura aceea pe care o simți în suflet când știi că ai făcut ceva cu adevărat bun.
Și de atunci, de fiecare dată când văd pe cineva pe stradă cerând „măcar câțiva lei pentru pâine”, nu mai întorc privirea. Pentru că niciodată nu știi cui salvezi ziua… sau poate chiar viața.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.