Elena s-a aplecat ușor, fără să-și dea seama de ce. Mâna ei, rece ca piatra, a atins palma mică a copilului, iar un fior i-a străbătut tot trupul. Simțea că acel gest simplu ascundea un adevăr uriaș, un adevăr care abia aștepta să iasă la lumină.
– Cum te cheamă, draga mea? a întrebat cu o voce mai blândă.
– Maria, a răspuns femeia șoptit, cu accent de provincie. – Maria Pop.
– Și copilul?
Maria a oftat adânc. Ochii ei s-au umplut din nou de lacrimi.
– Se numește Dănuț, doamnă… Dănuț Pop.
Elena a făcut un pas înapoi. Pământul părea că i se clatină sub picioare. Numele acela… acel nume care o bântuia noapte de noapte. Nu era o coincidență.
– De ce… de ce i-ați pus numele fiului meu?
Maria și-a mușcat buza. Privirea ei s-a pierdut pe marmura albă din față.
– Pentru că… el este fiul lui, doamnă.
Un vânt rece a suflat printre cruci, iar lumea parcă a amuțit. Elena a simțit cum inima îi explodează în piept.
– Ce spuneți?! a strigat aproape fără să respire.
Maria a început să plângă.
– Eu… am lucrat la fundația dumneavoastră acum trei ani. El… fiul dumneavoastră… m-a ajutat când eram pe drumuri. N-am vrut să se afle. Mi-a fost rușine. Dar acum, după ce el s-a dus… n-am mai putut trăi fără să-i arăt copilului mormântul tatălui lui.
Elena simțea cum fiecare cuvânt i se înfige în inimă. O amintire încețoșată îi revenea: o vizită scurtă a lui Dănuț într-un orășel din Ardeal, când spunea că vrea „să trăiască printre oameni simpli”. Nu dăduse importanță atunci.
S-a uitat la copil. Aceeași privire caldă, același zâmbet din copilărie. Era ca o oglindă a fiului pierdut. Lacrimile i-au umplut ochii, dar le-a ascuns cu demnitate.
– Maria… de ce nu mi-ați spus?
– Pentru că am știut că n-ați fi acceptat. Eu n-am avere, n-am nume. Doar un copil care n-a cerut să vină pe lume așa.
Elena a rămas tăcută. Gândurile i se amestecau, iar imaginea fiului ei părea să-i vorbească de undeva din trecut. „Mamă, lasă puterea. Iubește mai mult.”
După câteva minute de tăcere, s-a aplecat spre Maria.
– Ridică-te, te rog. Și vino mâine la mine. Vreau să vă ajut.
Maria a clătinat din cap, rușinată.
– Nu vreau bani, doamnă… doar… să știe că are o bunică.
Cuvintele au lovit-o ca un trăsnet. În acel moment, Elena a simțit cum sufletul ei, gol de atâția ani, se umple din nou. A întins brațele spre copil, iar Dănuț cel mic s-a apropiat fără teamă. L-a luat în brațe și a simțit o căldură pe care nu o mai trăise de când își pierduse fiul.
Cerul, până atunci mohorât, s-a luminat ușor. O rază de soare s-a strecurat printre nori, atingând piatra de marmură albă.
Elena a zâmbit printre lacrimi.
– Poate că nu te-am pierdut cu totul, băiatul meu, a șoptit.
Maria și copilul s-au ridicat, iar cele trei suflete au rămas acolo, unite printr-un destin pe care niciuna nu-l înțelesese până atunci.
Pentru prima dată după mulți ani, Elena a simțit pace. Nu mai era doar o femeie bogată și singură. Era din nou mamă. Sau, poate, mai mult decât atât — era bunică.
Și în acel cimitir liniștit, între crucile albe și frunzele de toamnă, viața a început din nou.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.