Ana simțea că aerul din cameră se subțiază.
— Cum adică i-ați dat-o?! — vocea i s-a ridicat fără voie, tremurând.
Valentina s-a ridicat în picioare, încercând să-și păstreze autoritatea.
— Liniștește-te. Era firesc. Mihai are familie, copii. Tu oricum trăiești modest, n-ai nevoie de atâta.
Notarul a ridicat privirea, surprins.
— Doamnă, îmi pare rău, dar nu aveați dreptul să dispuneți de bunurile moștenite de altcineva.
Mihai s-a înroșit până în urechi.
— Mamă, ți-am spus că nu trebuia…
— Taci! — a tăiat-o Valentina. — Totul se poate rezolva. Ana e fată de treabă, ne va înțelege.
Ana s-a ridicat încet.
— Nu, mamă, nu mai sunt fata care tăcea mereu ca să nu te superi. Bunica mi-a lăsat ceva nu pentru bani, ci pentru că am fost acolo când avea nevoie. Asta nu pot lăsa să fie călcat în picioare.
În tăcerea care a urmat, se auzeau doar ticăiturile ceasului de perete.
Notarul și-a dres vocea:
— Vă sfătuiesc să nu faceți pași necugetați. Dacă bunurile au fost deja vândute sau donate, se poate ajunge la un proces serios.
Valentina s-a prăbușit pe scaun, cu mâinile tremurând.
— Eu n-am vrut rău, doar… Mihai mereu a fost mai aproape de mine.
Ana o privea fără ură, dar și fără milă.
— Știu, mamă. Ți-a fost mereu mai drag. Dar acum trebuie să repar ce s-a stricat.
În următoarele săptămâni, Ana a bătut drumurile între notar, poliție și avocați. S-a dovedit că o parte din bani fusese deja mutată pe contul lui Mihai, iar apartamentul era în curs de vânzare.
Când s-au întâlnit din nou în biroul notarului, Mihai părea obosit.
— Ana, îmi pare rău. Nu trebuia să accept. Mama m-a rugat și n-am avut curaj s-o refuz.
— Nu pe mine m-ai nedreptățit, — i-a spus Ana liniștit. — Pe bunica. Ea ți-a dat tot ce putea, dragostea ei.
Notarul a confirmat că actele erau clare. Ana a decis să nu ceară înapoi fiecare leu, dar a oprit vânzarea casei.
— Acolo am crescut, acolo miroase a ea, — a spus, semnând hotărât.
După câteva luni, a transformat casa bunicii într-un loc de liniște pentru copii săraci din sat. A scris pe poartă o placă simplă: „Casa Mariei — pentru cei care au nevoie de căldură”.
Când mama ei a aflat, a izbucnit în plâns.
— Iartă-mă, Ană… N-am înțeles niciodată ce înseamnă cu adevărat moștenirea.
Ana a zâmbit, privindu-și mama.
— Moștenirea adevărată nu e în bani, mamă. E în ceea ce lăsăm oamenilor din jur.
Și pentru prima dată după mult timp, în casa aceea s-a auzit din nou râsul sincer al unui copil — semn că sufletul bunicii își găsise în sfârșit liniștea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.