Tatăl a rămas câteva secunde fără cuvinte. A privit-o peste marginea ceștii și a zâmbit cu ochii umezi, fără să știe dacă să râdă sau să plângă.
– Și cu cine să mă însor, măi, puiule? a întrebat el, încercând să pară vesel.
– Cu o femeie bună, care să nu plângă, a răspuns Olia hotărât, ca și cum ar fi fost ceva evident.
Tatăl a lăsat lingurița jos și a oftat. În jur, lumea vorbea, râdea, paharele clincheteau, dar la masa lor timpul parcă se oprise.
– Tati, știi, eu m-am gândit că dacă te însori, atunci mama n-o să mai plângă. Poate o să înțeleagă că nu trebuie să se supere pe tine, pentru că ai altă viață.
Bărbatul a simțit un nod în gât. A întins mâna peste masă și i-a prins degețelele reci.
– Olia, uneori oamenii mari fac greșeli. Nu pentru că nu se iubesc, ci pentru că nu mai știu cum să se înțeleagă.
Fetița l-a privit cu ochii mari, curioși.
– Și voi o să vă înțelegeți iar?
El a zâmbit, dar privirea i s-a pierdut undeva, prin geamul cafenelei, în ploaia măruntă care începuse afară.
– Poate… într-o zi, cine știe. Dar uneori, chiar dacă nu mai stai cu cineva, tot îl porți în inimă.
Olia a tăcut. A înțeles doar jumătate, dar a simțit că era ceva adevărat în vorbele lui.
Apoi, ca să schimbe subiectul, și-a împins cupa de înghețată spre el.
– Gustă, e bună! Mama zice că dacă împarți ceva dulce, nu mai ești trist.
Tatăl a râs încet, a luat o linguriță și a gustat.
– E foarte bună. Cred că mama ta are dreptate.
Pe drum spre casă, Olia a mers ținându-l strâns de mână. Ploaia s-a oprit, iar aerul mirosea a pământ umed și a flori de tei.
– Tati, promit că o să am grijă de mama, bine? a spus ea cu vocea mică, dar hotărâtă.
– Știu, puiule. Ești cea mai curajoasă fetiță din lume.
Când au ajuns la colțul străzii, unde drumul lor se despărțea, Olia a făcut un pas înainte, apoi s-a întors și l-a privit.
– Să nu uiți să mă iei vineri, da?
– Niciodată, a răspuns el, zâmbind.
A privit cum fetița alerga spre mama ei, care o aștepta la poartă. Când a ajuns, Olia s-a întors din nou și a făcut cu mâna, strigând:
– Tati, te iubesc!
Bărbatul și-a dus mâna la inimă și a răspuns fără glas, doar din priviri. Apoi s-a întors și a pornit încet pe alee, cu inima plină și ochii umezi.
În acea seară, Olia a adormit cu zâmbetul pe buze. Mama o mângâia ușor pe păr, iar fetița, în vis, alerga printr-o livadă mare, cu amândoi părinții lângă ea. Râdeau toți trei, iar soarele îi încălzea.
A fost prima noapte, după mult timp, când mama n-a mai plâns. Iar dimineața, pe pervaz, un porumbel alb s-a așezat în dreptul ferestrei. Ca un semn că, uneori, chiar și inimile rănite pot învăța din nou să zboare.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.