Am simțit cum inima îmi bate nebunește, dar în același timp o liniște ciudată m-a cuprins. Toți cei 204 invitați mă priveau, unii cu gura căscată, alții dând din cap cu uimire. Orchestra amuțise. Florile de pe mese păreau mai vii decât oamenii din jur.
Mama s-a apropiat de mine încet, tremurând. „Clara, hai să mergem”, a spus cu o voce abia auzită. Dar eu știam că nu puteam pleca încă. Trebuia să pun punct definitiv.
M-am întors spre Mihai. „Ai râs de mama mea, Mihai. Ai râs de femeia care m-a crescut singură, care a lucrat nopți întregi ca să pot merge la facultate. Ai râs de femeia care mi-a cumpărat prima rochie de mireasă din salariul ei. Asta e omul pe care-l iubeam? Pe ăsta l-am apărat mereu în fața tuturor?”
El a încercat să spună ceva, dar niciun sunet nu i-a ieșit. Radu, socrul, se uita în podea, iar soția lui își mușca buza, rușinată. Câteva femei din sală au început să aplaude timid. Apoi, aplauzele s-au transformat într-un val puternic, ca un semn de solidaritate.
Mi-am scos inelul de pe deget și l-am pus pe masa din fața lui. „Poți păstra amintirea asta, Mihai. Eu o să-mi păstrez demnitatea.”
Am luat-o pe mama de mână și am ieșit. Pe drum, lumea ne făcea loc. Simțeam privirile, auzeam șoapte, dar nu-mi mai păsa. Afară, aerul rece de seară m-a izbit în față, dar pentru prima dată în luni de zile, simțeam că pot respira cu adevărat.
Mama m-a privit cu ochii umezi. „Nu trebuia să faci asta pentru mine, scumpo.”
„Nu, mamă”, i-am spus. „Am făcut-o pentru mine. Nunta asta nu era iubire, era o farsă.”
Am urcat în mașină, iar în oglinda retrovizoare am văzut cum câțiva invitați ieșeau și ei, scuturând din cap dezamăgiți. N-am mai privit înapoi.
În zilele următoare, vestea s-a răspândit rapid. Toată lumea vorbea despre „mireasa care și-a anulat nunta în fața a 200 de oameni”. Unii mă considerau curajoasă, alții nebună. Dar eu nu aveam nevoie de aprobarea nimănui. Aveam pacea mea.
Am început să lucrez din nou la atelierul de croitorie, acolo unde visurile prindeau formă din bucăți de material. Oamenii veneau să mă vadă, uneori doar ca să-mi spună că le-am dat curaj să plece din relații care îi distrugeau.
Un an mai târziu, într-o după-amiază liniștită, în timp ce mama cosea la mașină, a intrat în magazin un bărbat cu o cutie de prăjituri în mână. „Bună ziua, am auzit că aici se repară suflete, nu doar rochii”, a spus zâmbind.
Era genul de zâmbet care nu judeca, nu ironiza, doar încălzea.
Atunci am înțeles ceva ce n-am înțeles în ziua nunții: uneori, trebuie să te prăbușești ca să te poți ridica din nou. Și uneori, finalul care doare cel mai tare este, de fapt, începutul care te salvează.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.