Era o seară de toamnă cum rar se mai vede. Cerul plângea necontenit, iar ulița satului fusese transformată într-un râu de noroi. Mihai mergea încet, cu haina udă și bocancii grei. Muncea de câteva zile la o fermă din capătul satului, iar banii abia îi ajungeau pentru pâine, lapte și lemne. De când îi murise soția, viața lui se învârtea doar în jurul fiului său, Andrei, un băiețel de 8 ani, curios și bun la suflet.
Pe măsură ce se apropia de casă, a auzit un zgomot ciudat printre ploi. Un fel de suspin. A ridicat lanterna veche și a văzut, ghemuite sub un copac, două siluete mici. Două fetițe, ude până la piele, tremurând de frig.
— Doamne, copile, ce faceți aici? întreabă el, înfricoșat.
Fetițele se uitară la el cu ochi mari, plini de lacrimi.
— Ne-am pierdut… Nu mai știm unde e mama… a spus cea mai mică, cu voce stinsă.
Mihai nu a stat pe gânduri. Și-a scos haina groasă și le-a învelit pe amândouă, apoi le-a luat de mână.
— Hai cu mine, nu vă las aici.
Căsuța lui era modestă, cu acoperișul vechi și soba care abia mai pâlpâia. Le-a uscat hainele, le-a făcut un ceai fierbinte și le-a oferit supă caldă, aceeași pe care o pregătise pentru el și pentru Andrei.
— Cum vă numiți?
— Ana și Irina… spuse una dintre ele.
— Și mama voastră?
— Mama… a plecat la oraș. Dar trebuia să vină să ne ia de la mătușa. Nu a mai venit…
Fetițele vorbeau încet, cu ochii în pământ. Se vedea că le era frică și rușine. Mihai le-a mângâiat pe cap și le-a spus blând:
— Aici sunteți în siguranță.
Andrei le-a adus jucăriile lui, iar după câteva minute, cele două gemene au început să zâmbească pentru prima dată. Noaptea a trecut liniștit, iar Mihai a stat treaz, privind focul din sobă. În inima lui simțea o pace ciudată — ceva ce nu mai trăise de ani de zile.
Dimineața, s-a dus la postul de poliție din comună și a povestit tot. Polițistul a dat câteva telefoane și, după câteva ore, o mașină neagră, luxoasă, s-a oprit în fața porții. Din ea a coborât o femeie elegantă, îmbrăcată într-un palton scump, cu privirea disperată. Când a văzut fetițele, a căzut în genunchi și le-a strâns în brațe.
Era mama lor, Elena Petrescu — o femeie cunoscută, proprietara unei firme mari din oraș. Fusese la o conferință în străinătate când copilele dispăruseră, și se întorsese cu inima frântă, căutându-le de trei zile cu poliția.
— Domnule, nu știu cum să vă mulțumesc… spuse ea, printre lacrimi.
— N-aveți pentru ce. Am făcut ce ar face orice om, răspunse Mihai.
Elena i-a oferit bani, dar el a refuzat politicos.
— Păstrați-i pentru ele. Eu am tot ce-mi trebuie.
Femeia l-a privit lung. Nu era obișnuită să fie refuzată, dar în ochii acelui bărbat a văzut ceva ce rar mai întâlnești: demnitate.
Câteva zile mai târziu, în poarta casei lui Mihai a oprit din nou aceeași mașină. Elena a coborât zâmbind, ținându-le de mână pe gemene.
— V-am adus ceva, a spus ea.
Din portbagaj, doi oameni au scos o sobă nouă, haine pentru Andrei, alimente, lemne și o cutie mare cu jucării.
— Nu e pomană, Mihai. E recunoștință. Dacă nu erați dumneavoastră, poate nu mi-aș mai fi văzut copiii vreodată.
El a încercat să spună ceva, dar i s-a pus un nod în gât. Femeia a continuat:
— Și mai e ceva. Firma mea are nevoie de un om harnic și corect. Dacă vreți, de mâine veniți să lucrați la noi. Salariu bun, program fix, și o casă de serviciu în oraș.
Mihai a rămas fără cuvinte. Pentru prima dată în viață, cineva îl privea nu ca pe un om sărac, ci ca pe un om bun.
După câteva luni, viața lor s-a schimbat. Mihai lucra la atelierul firmei, Andrei mergea la o școală bună, iar fetițele veneau adesea în vizită. Îl numeau „unchiul Mihai” și îi aduceau desene cu inimioare.
Într-o zi, când a ieșit din fabrică, Elena i-a spus:
— Nu toți milionarii sunt bogați. Unii doar au bani. Dumneavoastră aveți ceva ce nu se poate cumpăra: o inimă curată.
Mihai a zâmbit, privind cerul senin. Într-o lume rece și grăbită, el aflase că binele, chiar și făcut în tăcere, se întoarce întotdeauna.
Era o seară de toamnă cum rar se mai vede. Cerul plângea necontenit, iar ulița satului fusese transformată într-un râu de noroi. Mihai mergea încet, cu haina udă și bocancii grei. Muncea de câteva zile la o fermă din capătul satului, iar banii abia îi ajungeau pentru pâine, lapte și lemne. De când îi murise soția, viața lui se învârtea doar în jurul fiului său, Andrei, un băiețel de 8 ani, curios și bun la suflet.
Pe măsură ce se apropia de casă, a auzit un zgomot ciudat printre ploi. Un fel de suspin. A ridicat lanterna veche și a văzut, ghemuite sub un copac, două siluete mici. Două fetițe, ude până la piele, tremurând de frig.
— Doamne, copile, ce faceți aici? întreabă el, înfricoșat.
Fetițele se uitară la el cu ochi mari, plini de lacrimi.
— Ne-am pierdut… Nu mai știm unde e mama… a spus cea mai mică, cu voce stinsă.
Mihai nu a stat pe gânduri. Și-a scos haina groasă și le-a învelit pe amândouă, apoi le-a luat de mână.
— Hai cu mine, nu vă las aici.
Căsuța lui era modestă, cu acoperișul vechi și soba care abia mai pâlpâia. Le-a uscat hainele, le-a făcut un ceai fierbinte și le-a oferit supă caldă, aceeași pe care o pregătise pentru el și pentru Andrei.
— Cum vă numiți?
— Ana și Irina… spuse una dintre ele.
— Și mama voastră?
— Mama… a plecat la oraș. Dar trebuia să vină să ne ia de la mătușa. Nu a mai venit…
Fetițele vorbeau încet, cu ochii în pământ. Se vedea că le era frică și rușine. Mihai le-a mângâiat pe cap și le-a spus blând:
— Aici sunteți în siguranță.
Andrei le-a adus jucăriile lui, iar după câteva minute, cele două gemene au început să zâmbească pentru prima dată. Noaptea a trecut liniștit, iar Mihai a stat treaz, privind focul din sobă. În inima lui simțea o pace ciudată — ceva ce nu mai trăise de ani de zile.
Dimineața, s-a dus la postul de poliție din comună și a povestit tot. Polițistul a dat câteva telefoane și, după câteva ore, o mașină neagră, luxoasă, s-a oprit în fața porții. Din ea a coborât o femeie elegantă, îmbrăcată într-un palton scump, cu privirea disperată. Când a văzut fetițele, a căzut în genunchi și le-a strâns în brațe.
Era mama lor, Elena Petrescu — o femeie cunoscută, proprietara unei firme mari din oraș. Fusese la o conferință în străinătate când copilele dispăruseră, și se întorsese cu inima frântă, căutându-le de trei zile cu poliția.
— Domnule, nu știu cum să vă mulțumesc… spuse ea, printre lacrimi.
— N-aveți pentru ce. Am făcut ce ar face orice om, răspunse Mihai.
Elena i-a oferit bani, dar el a refuzat politicos.
— Păstrați-i pentru ele. Eu am tot ce-mi trebuie.
Femeia l-a privit lung. Nu era obișnuită să fie refuzată, dar în ochii acelui bărbat a văzut ceva ce rar mai întâlnești: demnitate.
Câteva zile mai târziu, în poarta casei lui Mihai a oprit din nou aceeași mașină. Elena a coborât zâmbind, ținându-le de mână pe gemene.
— V-am adus ceva, a spus ea.
Din portbagaj, doi oameni au scos o sobă nouă, haine pentru Andrei, alimente, lemne și o cutie mare cu jucării.
— Nu e pomană, Mihai. E recunoștință. Dacă nu erați dumneavoastră, poate nu mi-aș mai fi văzut copiii vreodată.
El a încercat să spună ceva, dar i s-a pus un nod în gât. Femeia a continuat:
— Și mai e ceva. Firma mea are nevoie de un om harnic și corect. Dacă vreți, de mâine veniți să lucrați la noi. Salariu bun, program fix, și o casă de serviciu în oraș.
Mihai a rămas fără cuvinte. Pentru prima dată în viață, cineva îl privea nu ca pe un om sărac, ci ca pe un om bun.
După câteva luni, viața lor s-a schimbat. Mihai lucra la atelierul firmei, Andrei mergea la o școală bună, iar fetițele veneau adesea în vizită. Îl numeau „unchiul Mihai” și îi aduceau desene cu inimioare.
Într-o zi, când a ieșit din fabrică, Elena i-a spus:
— Nu toți milionarii sunt bogați. Unii doar au bani. Dumneavoastră aveți ceva ce nu se poate cumpăra: o inimă curată.
Mihai a zâmbit, privind cerul senin. Într-o lume rece și grăbită, el aflase că binele, chiar și făcut în tăcere, se întoarce întotdeauna.