În pat, deasupra lui Toma, nu era ceea ce mi-am imaginat. Doamna Harpa nu făcea nimic rușinos. Îl ținea strâns în brațe, plângând în hohote, iar el, cu mâna stângă, îi mângâia părul.
Am rămas în prag, cu respirația tăiată. Femeia s-a întors spre mine, cu fața udă de lacrimi.
— Lenuțo… îmi pare rău. El doar… el doar mi-a spus că simte că moare.
Am făcut un pas înainte. Toma era palid, cu buzele uscate. Respira greu. Pe noptieră, cutia cu medicamente era răsturnată.
— Ce i-ai dat? am strigat, tremurând.
Ea s-a ridicat brusc, ridicând mâinile:
— Doar pastilele obișnuite, jur! A spus că îl doare tot, și… am vrut să-l liniștesc…
M-am repezit la el. I-am atins fața rece. Ochii lui m-au privit goi, pierduți undeva între viață și moarte.
Am sunat la ambulanță cu mâinile tremurând, strigând în telefon, în timp ce lacrimile mi se amestecau cu ploaia care intra pe fereastra deschisă.
Ambulanța a venit în zece minute, dar mie mi s-au părut ore. L-au luat pe targă, iar eu am rămas pe trotuar, udă până la piele, privind cum mașina pleca cu sirenele aprinse.
Doamna Harpa stătea într-un colț, cu palmele la gură, plângând în tăcere. Nu am spus nimic. În clipa aceea, nu aveam putere nici măcar să o judec.
La spital, medicul a venit după o oră.
— E stabil acum, a spus el. A luat o doză dublă de calmante, dar ați ajuns la timp. Dacă întârziați zece minute, nu mai puteam face nimic.
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. M-am prăbușit pe un scaun și am început să plâng.
Mai târziu, Toma mi-a povestit totul.
— Nu a fost vina ei, a spus el încet. Eu i-am cerut să mă țină în brațe. Simțeam că mă duc… și mi-a fost frică. Nu voiam să mor singur.
Am rămas fără cuvinte. Mi-am dat seama că în goana mea după muncă, după datorii, după supraviețuire, uitasem ceva esențial: omul acela nu avea nevoie doar de hrană și medicamente. Avea nevoie de iubire, de atingere, de căldură.
Câteva zile mai târziu, am concediat-o pe doamna Harpa, dar fără ură. I-am mulțumit pentru tot și i-am spus doar atât:
— E timpul să am eu grijă de el, nu doar ca soție, ci ca om care iubește cu adevărat.
Am redus orele de muncă, chiar dacă asta a însemnat mai puțini bani. Mi-am transformat serile în timp petrecut cu Toma. Uneori doar îi povestesc ce s-a mai întâmplat la fabrică, alteori stăm în tăcere, ținându-ne de mână.
Într-o seară, mi-a spus:
— Știi, Lenuțo, atunci când te-am văzut fugind prin ușă, am crezut că îngerii vin după mine.
Am zâmbit printre lacrimi. Pentru prima dată după accident, am simțit că viața, oricât de grea ar fi, încă are lumină. Nu din afară, ci din dragostea care rămâne atunci când totul pare pierdut.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.