Ușa s-a închis în urma copiilor, iar liniștea care s-a lăsat în sală a fost aproape sufocantă. Melinda își frământa mâinile, rugându-se în gând, fără să știe exact cui. În colțul opus, Radu își verifica ceasul, relaxat, de parcă aștepta doar verdictul final care avea să-l confirme câștigător.
Minutele treceau greoi. Melinda își amintea chipul mamei, blând, mereu plin de sfaturi. „Să nu lași pe nimeni să te calce în picioare, fata mea. Nici măcar dacă poartă verighetă.” Lacrimile i-au umplut ochii, dar le-a șters repede. Nu voia ca Radu să vadă că încă o poate doborî.
După aproape jumătate de oră, ușa s-a deschis. Judecătoarea Chiriac a intrat prima, urmată de copii. Ana ținea în brațe o jucărie mică, un iepuraș de pluș, iar Luca mergea drept, cu o seriozitate care nu părea a unui copil de opt ani.
— Mulțumesc, copii, a spus judecătoarea blând. Puteți merge acum cu secretara mea, să vă aducă niște suc.
Când ușa s-a închis din nou, Elena Chiriac s-a așezat, și-a scos ochelarii și a rămas câteva secunde tăcută. Atmosfera era grea. Radu și avocatul său s-au privit scurt, convinși că totul se terminase în favoarea lor.
Apoi, judecătoarea a rostit calm:
— Domnule Haralambie, fiica dumneavoastră, Ana, a spus ceva foarte interesant.
Radu s-a încordat puțin, dar și-a recăpătat imediat zâmbetul.
— Copiii pot spune lucruri… fanteziste, doamnă judecător.
— Poate, a răspuns ea, dar rareori mint fără motiv.
A deschis un dosar și a privit direct către el:
— Ana a spus că „tati i-a zis să spună că mami plânge mereu, dar că de fapt tati plângea în fiecare noapte la telefon, cu o altă doamnă”. Știți ceva despre asta?
Radu a rămas fără glas. Victor Albu a încercat să intervină, dar judecătoarea i-a ridicat mâna:
— Nu mai spuneți nimic.
Melinda simțea cum îi bate inima în piept. Nu știa dacă să râdă sau să plângă. Ana, micuța ei, spusese adevărul — cu inocența unui copil care nu înțelege jocurile adulților.
Judecătoarea a continuat:
— Mai mult, Luca a confirmat că dumneavoastră ați pus o cameră în casă, fără ca mama copiilor să știe. Ați înregistrat-o fără consimțământul ei. Știți că asta este ilegal, nu-i așa?
În acel moment, Radu a înțeles că tot planul i se năruise. Zâmbetul i-a dispărut, iar umerii i s-au prăbușit. Melinda l-a privit în tăcere, fără ură, doar cu o tristețe adâncă.
Când judecătoarea a pronunțat hotărârea, vocea ei era fermă:
— Copiii vor rămâne cu mama. Domnule Haralambie, vă recomand terapie și distanță. Multă distanță.
Melinda a simțit cum aerul revine în plămâni. Ana a alergat spre ea, îmbrățișând-o, iar Luca s-a lipit de spatele ei, strângând-o tare.
Radu a plecat fără să privească înapoi.
În fața tribunalului, soarele apunea peste București. Melinda și copiii au rămas pe trepte câteva clipe, privind cerul colorat.
— Mami, a întrebat Ana, am fost curajoasă?
Melinda a zâmbit printre lacrimi.
— Ai fost mai curajoasă decât toți oamenii mari din sala aia, puiul meu.
Apoi, privind înainte, și-a promis în gând că nu va mai lăsa pe nimeni să le fure liniștea. Niciodată.
Pentru că, uneori, adevărul nu vine din gurile celor mari, ci din inimile curate ale copiilor.
Și atunci când copiii spun adevărul, chiar și un tată mincinos își pierde puterea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.