A doua zi dimineață, în tabăra militară ploua mărunt. Aerul era rece, iar pământul devenise noroi. Fata, pe care o chema Andreea, ieșise deja la exerciții, în timp ce locotenentul stătea încă în cort, bombănind în gândul lui despre „obrăznicia femeilor”.
Când a ieșit în sfârșit afară, a rămas uimit. Pe câmpul de antrenament, comandantul companiei stătea cu mâinile la spate, privind atent către cei prezenți. Lângă el, Andreea ținea în mână o mapă.
— Locotenente! — a strigat comandantul, cu vocea fermă. — Avem un ordin nou venit de la București. Soldatul Andreea Popescu a fost numită ofițer de legătură între comandament și unitatea noastră.
Toți au amuțit. Locotenentul a clipit de câteva ori, crezând că nu a auzit bine. Ieri o umilise în fața tuturor, iar azi trebuia să-i raporteze direct ei.
— Domnule comandant… e o greșeală, nu-i așa? — a întrebat el, cu glas tremurat.
— Nicio greșeală, locotenente. Ea a absolvit Academia Militară cu distincție. A venit aici în misiune temporară, ca observator.
O liniște apăsătoare s-a așternut peste tabără. Andreea s-a întors spre el și i-a spus calm:
— Poate data viitoare, când vei vedea o femeie în uniformă, îți vei aminti că nu suntem aici ca să turnăm cafea.
Nu a ridicat tonul, dar fiecare cuvânt i-a tăiat respirația locotenentului. Câțiva soldați din jur au zâmbit pe ascuns. Era prima dată când cineva îi dădea o lecție celui care se credea de neatins.
În următoarele zile, Andreea a lucrat cot la cot cu restul trupei. Nu s-a purtat niciodată superior, ba chiar îi ajuta pe ceilalți să înțeleagă ordinele și să se organizeze mai bine. Respectul față de ea a crescut cu fiecare oră.
Locotenentul, în schimb, s-a schimbat. A început să salute mai politicos, să ceară, nu să poruncească. Se vedea clar că îi era rușine. Într-o seară, s-a apropiat de Andreea și i-a spus cu voce joasă:
— Ai avut dreptate. Nu știam nimic despre tine și te-am judecat greșit.
— Nu-i nimic, domnule locotenent. În armată, ca și în viață, respectul nu se dă, se câștigă, — i-a răspuns ea zâmbind.
După acel moment, întreaga unitate a început să se schimbe. Fetele soldat au început să fie tratate cu mai multă demnitate, iar glumele grosolane au dispărut. Până și cei mai duri bărbați au învățat că puterea adevărată nu stă în grad, ci în caracter.
Când misiunea Andreei s-a încheiat, întreaga tabără s-a adunat să o conducă. Locotenentul a fost primul care i-a strâns mâna, privindu-o cu respect sincer.
— Mulțumesc, Andreea. Pentru lecția pe care mi-ai dat-o.
Ea i-a zâmbit și a spus simplu:
— Lecțiile adevărate nu se predau. Se trăiesc.
Apoi s-a urcat în mașină și a plecat. Ploaia se oprise, iar peste tabără se revărsa o lumină caldă de toamnă. În urmă, rămăsese o tăcere plină de gânduri și o poveste despre curaj, demnitate și respect — una pe care niciunul dintre ei n-avea s-o uite vreodată.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.