Pe o bancă veche, lângă gardul din fier ruginit al cimitirului, stătea un băiețel care semăna izbitor cu fiul lui — aceleași sprâncene groase, același zâmbet ștrengar, aceeași privire blândă.
Bărbatul s-a clătinat un pas în spate. Nu știa dacă visează sau dacă mintea i-a luat-o razna. S-a frecat la ochi, și totuși copilul era acolo.
— Mihăiță… a șoptit el.
Băiatul de pe bancă s-a ridicat încet și a zâmbit.
— Bună, tati.
Un fior rece i-a trecut prin tot trupul. Inima îi bătea de parcă voia să-i iasă din piept.
— Nu… nu se poate… tu ești…
Băiatul a făcut un pas înainte și a spus liniștit:
— M-ai uitat, tati? Ți-am spus că voi veni să te mai văd.
Bărbatul a simțit că genunchii nu-l mai țin. A căzut în genunchi, tremurând, cu ochii în lacrimi.
— Doamne… dacă e un vis, te rog, nu mă trezi…
Copilul s-a apropiat și i-a pus mâna pe umăr. Era o atingere caldă, reală, vie.
— Nu plânge, tati. Eu sunt bine acum. Am vrut doar să-ți spun că nu trebuie să mai suferi.
Lacrimile i-au curs și mai tare.
— Dar… cum? Cum e posibil?
Băiatul a zâmbit.
— Aici, la cimitir, timpul nu mai e ca acolo. M-a lăsat Dumnezeu să vin o dată să-ți spun că m-ai iubit destul. Poți să mergi mai departe.
Bărbatul și-a acoperit fața cu palmele, plângând ca un copil. Copilul lui, care acum părea un înger, îl privea cu ochii plini de lumină.
Deodată, vântul s-a ridicat și frunzele au început să danseze printre cruci. Când a ridicat din nou privirea, băiatul dispăruse.
Doar mingea, aceeași minge cu care se juca înainte de tragedie, se rostogolea încet spre el.
A ridicat-o și a strâns-o la piept.
Pentru prima dată după luni de durere, a simțit liniște. Nu pentru că își pierduse fiul, ci pentru că îl simțea acolo, lângă el, într-un fel nou, nevăzut.
În acea zi, a plecat din cimitir fără ură, fără lacrimi, doar cu un zâmbet ușor și un gând în inimă:
„Nu moare nimeni cu adevărat cât timp este iubit.”
De atunci, în fiecare duminică, venea la mormânt nu ca să plângă, ci ca să-i povestească fiului său ce mai făcea viața.
Și, din când în când, când vântul bătea printre brazi, mingea se mișca ușor singură.
Iar el știa… Mihăiță era acolo.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.