Bărbatul s-a uitat lung la mine, apoi și-a pus ochelarii pe nas și a deschis o mapă groasă.
„Doamnă Mihaela, știți că bebelușul pe care l-ați găsit nu a fost lăsat acolo întâmplător?”, a spus calm.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. „Cum adică nu întâmplător? L-am găsit pe bancă, singur, aproape înghețat!”
El a oftat adânc și mi-a arătat o fotografie. Era o femeie tânără, cu ochii verzi și părul prins într-un coc. Am tresărit.
„O cunoașteți?”, m-a întrebat.
Am clătinat din cap. „Nu cred… cine e?”
„Femeia asta v-a căutat de mai multe ori la serviciu. Nu v-a găsit, dar a lăsat ceva pentru dumneavoastră.” A scos un plic galben, pe care era scris cu litere tremurate: Pentru Mihaela.
Am simțit cum îmi tremură mâinile când l-am deschis. Înăuntru era o scrisoare.
„Mihaela, dacă citești asta, înseamnă că n-am reușit. Nu pot să-mi cresc copilul. N-am casă, n-am nimic. Dar știu că tu ai inimă bună. Ți-am urmărit poveștile, te-am văzut cum vorbeai despre fiul tău, despre cum lupți singură. Am știut că doar tu îl poți salva pe copilul meu. Te rog, iartă-mă.”
Am rămas fără cuvinte. Lacrimile îmi curgeau fără să le mai pot opri.
„Cine e femeia asta?”, am reușit să șoptesc.
Bărbatul mi-a răspuns încet: „Se numește Andreea. A fost angajată temporar în clădirea noastră acum două luni. Nimeni nu știa că era însărcinată. A dispărut acum o săptămână.”
Mi s-a făcut pielea de găină. Am închis ochii o clipă și am simțit cum în piept mi se strânge ceva puternic, un amestec de milă și furie.
„Ce se va întâmpla cu copilul?”, am întrebat, cu glasul frânt.
„Deocamdată, e în grija asistenței sociale. Dar dacă doriți…”, a făcut o pauză, „puteți depune o cerere de adopție.”
Mi-au dat lacrimile din nou. În gândul meu, îl vedeam pe fiul meu, mic, cu zâmbetul lui cald, și pe bebelușul care dormea liniștit în pătuțul improvizat din sufragerie.
„Da… vreau să-l păstrez. Nu pot să-l las să treacă prin ce-am trecut și eu.”
Bărbatul a zâmbit ușor. „Mă așteptam să spuneți asta.”
Când am ieșit din clădire, soarele cobora încet peste oraș. Am mers pe jos până acasă, simțind că pentru prima dată după mult timp, inima mea nu mai era singură.
În seara aceea, am stat pe canapea, cu fiul meu într-o parte și cu micuțul în cealaltă. Le-am pus o pătură peste amândoi și am simțit o pace cum n-am mai simțit de când trăia soțul meu.
Am privit spre tavan și am șoptit: „Știu că ești acolo, dragul meu. Știu că tu mi l-ai trimis.”
Și atunci am înțeles: uneori, miracolul nu vine din cer, ci e lăsat pe o bancă, sub o pătură subțire, pentru ca inima cuiva să-l găsească exact când are nevoie de el.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.