Fotbalul românesc este în doliu. Miercuri, 5 noiembrie 2025, la ora 10:40, s-a stins din viață Emeric Ienei – omul care a scris cea mai strălucită pagină din istoria sportului românesc. La 88 de ani, „nea Imi”, cum îl numeau cu drag foștii săi elevi, a plecat dintre noi, lăsând în urmă o moștenire uriașă și amintirea unei epoci în care fotbalul se făcea cu inimă, disciplină și noblețe.
O viață dedicată fotbalului
Născut la 22 martie 1937, la Arad, Emeric Ienei a crescut cu mingea la picior, respirând fotbalul încă din copilărie. A debutat ca jucător profesionist în anii ’50, evoluând la echipe importante din țară și din străinătate. Totuși, adevărata consacrare a venit de pe banca tehnică, acolo unde a demonstrat că inteligența, calmul și strategia pot schimba destinul unei echipe.
Cei care l-au cunoscut îl descriu ca pe un om de o eleganță rară – modest, calm și profund dedicat meseriei sale. Nu ridica vocea, nu gesticula, dar reușea să impună respect printr-o simplă privire. „Ienei nu trebuia să țipe ca să-l asculți. Te convingea prin echilibru și prin credință în oameni”, își amintea Victor Pițurcă.
1986 – anul care a scris legenda
7 mai 1986 rămâne ziua în care numele lui Emeric Ienei a intrat definitiv în istorie. Pe stadionul Ramón Sánchez Pizjuán din Sevilla, Steaua București a devenit prima echipă din Europa de Est care a cucerit Cupa Campionilor Europeni, învingând uriașa FC Barcelona.
După 120 de minute fără gol, finala s-a decis la loviturile de departajare. Helmuth Duckadam a apărat patru penalty-uri consecutive, iar Steaua a ridicat trofeul care părea imposibil. În acea noapte magică, România întreagă a plâns de bucurie.
„A fost momentul în care Europa întreagă ne-a privit cu respect. Ienei a fost arhitectul acelei echipe de vis”, a spus mai târziu Marius Lăcătuș.
Pentru o țară aflată într-o perioadă grea, victoria din 1986 a fost mai mult decât o performanță sportivă – a fost o lecție despre speranță, curaj și demnitate.
Antrenorul care a adus eleganță și cultură în sport
Emeric Ienei nu era doar un strateg, ci un adevărat intelectual al fotbalului. Citea mult, vorbea despre istorie, artă și psihologie, convins că un jucător trebuie să aibă mintea la fel de antrenată ca picioarele.
„Pentru nea Imi, fotbalul era un exercițiu de gândire. Ne învăța să jucăm cu capul și cu inima. Dacă vedea un jucător că se poartă urât pe teren, îl scotea imediat. Respectul era lege”, își amintește Basarab Panduru.
De aceea, Ienei a devenit un reper moral și profesional pentru generațiile următoare de antrenori. Era omul care credea în educație, în eleganță și în modestie – valori rare într-un sport dominat de orgolii.
Glorie, onoare și respect
După triumful din 1986, Emeric Ienei a continuat să conducă Steaua către noi performanțe: titluri naționale, Cupe ale României și o nouă finală de Cupa Campionilor Europeni, în 1989, pierdută în fața lui AC Milan. A fost și selecționer al echipei naționale, conducând România la Campionatul Mondial din 1990, prima participare după două decenii.
De-a lungul carierei, Ienei a cucerit șase titluri de campion și patru Cupe ale României, iar în semn de recunoaștere a meritelor sale a primit Ordinul „Meritul Sportiv” și titlul de „Antrenor Emerit al României”.
Ultimii ani ai unei legende
În ultimii ani, sănătatea lui Emeric Ienei s-a deteriorat. Problemele cardiace și dificultățile de deplasare l-au ținut departe de lumina reflectoarelor, dar nu și de fotbal. Urmărea meciurile din fața televizorului, comentându-le cu aceeași pasiune care l-a însoțit întreaga viață.
Alături i-a fost mereu soția sa, Maria Ienei, fosta mare jucătoare de baschet, cu care a format un cuplu emblematic al sportului românesc. Cei doi au fost uniți de discreție, dragoste și respect reciproc.
Chiar și când boala a început să-i limiteze puterile, „nea Imi” a continuat să inspire prin demnitate și prin zâmbetul său blând. Familia a păstrat discreția asupra suferinței sale, dorindu-și ca el să fie amintit pentru gloria de altădată, nu pentru boală.
Miercuri dimineață, inima lui mare a încetat să mai bată. Vestea a căzut ca un trăsnet peste întreaga lume a sportului românesc.
Moștenirea unui simbol
Emeric Ienei nu a fost doar antrenorul care a cucerit Europa, ci omul care a arătat că profesionalismul, calmul și modestia pot construi imperii. A lăsat în urmă trofee, dar mai ales o generație întreagă de oameni formați după valorile sale.
Mulți dintre cei pe care i-a antrenat au devenit, la rândul lor, antrenori și lideri care duc mai departe spiritul lui Ienei – un spirit al respectului, al muncii și al credinței că fotbalul poate fi o artă atunci când e făcut cu suflet.
România îi datorează un capitol întreg din istoria ei sportivă.
Astăzi, întreaga țară își pleacă fruntea în fața unui gentleman al fotbalului.
Odihnește-te în pace, Emeric Ienei – omul care a făcut ca o întreagă națiune să viseze.