În primele zile, Irina părea atentă și grijulie. Îi aducea mâncarea la pat, îl întreba dacă are nevoie de ceva, iar vocea ei era dulce, aproape teatrală. Dar Mihai, cu simțurile încordate, observa tot. Auzea cum, de fiecare dată când ieșea din cameră, tonul ei se schimba brusc.
Într-o seară, a lăsat deschis ușor telefonul pe birou, prefăcându-se că nu știe unde l-a pus. Când Irina a intrat, ea s-a uitat repede în jur, a oftat ușurată că el „nu vede” și a început să răsfoiască mesajele. Mihai și-a ținut respirația. Femeia pe care o iubea își căuta liniștită dovezile conturilor lui, de parcă viața lor împreună ar fi fost doar un plan bine pus la punct.
Câteva zile mai târziu, Irina a început să iasă tot mai des. Spunea că merge la farmacie, la piață, la salon. Într-o după-amiază, Mihai a rugat-o pe menajeră să-l ducă în curte, pe terasă, sub pretextul că vrea să simtă aerul proaspăt. Acolo, ascuns după ochelarii negri, a auzit râsete. Irina vorbea la telefon, iar glasul ei era altul — jucăuș, cald, aproape îndrăgostit.
„Nu, dragule, el n-a aflat nimic. Se poartă ca un orb adevărat…”
Atunci, inima lui Mihai a înghețat. A înțeles.
În loc să se înfurie, a decis să ducă planul până la capăt. A lăsat-o să creadă că totul merge perfect. În următoarele zile, i-a spus că vrea să-și refacă testamentul, să lase totul pe numele ei, „ca dovadă a iubirii”. Irina aproape că nu-și mai putea stăpâni entuziasmul.
A doua zi, avocatul familiei a venit la conac. Mihai i-a făcut semn discret din spatele bastonului și, sub pretextul semnării actelor, a întocmit un document fals, menit doar să o prindă. Totul era pregătit.
Seara, după cină, Irina a luat plicul cu acte și a coborât la mașină. Credea că Mihai doarme. Dar el, fără zgomot, a ieșit din cameră, urmărind-o cu pași măsurați până la poartă. Când s-a urcat în mașină, a scos telefonul și a format un număr.
„Da, am reușit. Actele sunt la mine. Mâine mergem la notar.”
Vocea lui Mihai a tăiat liniștea.
„Nu te obosi, Irina. Notarul vine mâine… dar pentru altceva.”
Ea s-a întors brusc. L-a văzut stând drept, fără baston, fără ezitare, privind-o fix în ochi. Chipul i s-a albit instant.
„Tu… tu vezi?”
„Da”, a spus el calm. „Și văd acum tot ce n-am vrut să cred.”
Irina a încercat să spună ceva, dar cuvintele i s-au blocat în gât. A lăsat plicul să-i cadă din mână și a fugit spre poartă, unde mașina de pază o aștepta deja.
A doua zi, Mihai a anulat logodna și a făcut o donație uriașă unei fundații pentru copii nevăzători. Ziarele au scris despre „milionarul care și-a recăpătat vederea și inima în aceeași zi”.
Într-o conferință de presă, el a spus doar atât:
„Oamenii se văd cu sufletul, nu cu ochii. Eu am fost orb mai devreme decât credeam.”
Și, în timp ce soarele apunea peste lac, Mihai a înțeles că pierduse o femeie falsă, dar se regăsise pe sine.
Adevărata vedere nu se măsoară în dioptrii, ci în curajul de a vedea adevărul — oricât ar durea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprim