Sofía a ridicat privirea, ușor speriată, crezând că spusese ceva greșit.
— De la bunica mea, a murmurat. A murit acum trei ani. Mi l-a dat înainte să plece, zicând că „oricând ți-e greu, să știi că asta e ultima ta plasă de siguranță”.
Matei a zâmbit trist. De multe ori, în lumea bijuteriilor, poveștile adevărate valorau mai mult decât pietrele.
— Știți, doamnă, acest inel este foarte valoros. Nu pot să-l cumpăr așa, pe loc. Ar trebui verificat, expertizat…
— Nu vreau mult, doar cât să cumpăr lapte și câteva scutece, a spus Sofía cu voce stinsă.
Tăcerea s-a lăsat grea între ei. Afară, traficul zumzăia, iar în interior, vitrinele continuau să strălucească, ca și cum lumea s-ar fi oprit pentru o clipă. Matei a privit din nou inelul. Știa că putea obține sute de mii de lei pe el. Dar, privind-o pe tânăra mamă, cu copilul lipit de piept, și-a amintit de propria copilărie.
Pe vremea când el era mic, mama lui, rămasă singură, vindea brânză în piață ca să-i poată plăti uniforma de școală. Ținea în buzunar un mic medalion, moștenit de la bunica, dar nu l-a vândut niciodată. Zicea mereu: „Asta e inima mamei mele. Nu se vinde.”
Și totuși, acum avea în față o femeie care nu cerea milă, ci o șansă să-și hrănească pruncul.
— Așteptați puțin, vă rog, a spus el și a dispărut în spate.
Sofía a rămas pe loc, cu inima bătându-i nebunește. Se gândea că, poate, o să-i ofere vreo sută de lei, două, destul cât să cumpere lapte și să mai reziste câteva zile. Dar în minte îi tot răsuna vorba bunicii: „Când dai ceva din suflet, Dumnezeu îți dă înapoi altfel.”
Matei s-a întors cu o cutie de catifea în mână. A deschis-o încet, iar înăuntru strălucea un inel aproape identic cu al ei.
— Acesta a fost al mamei mele, a spus el cu glas domol. L-am păstrat toți anii ăștia ca pe o comoară. Când am văzut inelul dumneavoastră, am simțit același ceva… cum să zic… acea legătură între oameni care au suferit, dar n-au încetat să spere.
Apoi a scos din sertar un plic.
— Nu vă pot lua inelul. Ar fi ca și cum mi-aș trăda mama. Dar pot să vă ofer asta, fără nicio obligație. Luați-o ca pe o mână întinsă, nu ca pe un favor.
În plic erau zece mii de lei. Sofía a încremenit.
— Nu pot… nu pot accepta.
— Ba da, trebuie. Eu am crescut datorită unor oameni care au crezut în bunătate. Azi e rândul meu să o dau mai departe.
Lacrimile i-au umplut ochii. Strânse plicul la piept și, fără să spună un cuvânt, îl privi pe bărbatul din fața ei ca pe un înger coborât în mijlocul vitrinelor reci.
Câteva zile mai târziu, un plic sigilat a ajuns la bijuterie. Înăuntru, o scrisoare scurtă:
„Domnule Matei, laptele e asigurat, iar Luca zâmbește din nou. Dar nu pot păstra banii. Am găsit de muncă la o brutărie din colț. Vă trimit înapoi suma, și vă rog să o folosiți pentru alt suflet aflat la nevoie. Cu recunoștință, Sofía.”
Matei a zâmbit. A luat banii și, în aceeași zi, a pus un anunț pe ușă:
„Joi, 10 dimineața – evaluări gratuite pentru bijuterii moștenite. Banii adunați vor fi donați mamelor singure.”
De atunci, în fiecare joi, bijuteria „Rusu și Fiii” nu mai era doar un loc unde se vindeau pietre prețioase. Era un loc unde se repara speranța.
Și undeva, pe o stradă simplă din cartier, Sofía își legăna copilul, purtând la gât micuța smaraldă a bunicii — dovada că uneori, bunătatea are o strălucire mai mare decât orice bijuterie din lume.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.