Am mers la eveniment, nu pentru el, ci pentru mine. M-am privit în oglindă înainte să plec și, pentru prima dată după mult timp, mi-am văzut propria forță. Rochia pe care am ales-o era simplă, dar elegantă. Părul prins lejer, zâmbetul calm. Nu mai eram femeia care plângea în băi reci de spital. Eram femeia care se ridicase din propria durere.
Când am intrat în restaurant, toate privirile s-au întors spre mine. Ionuț m-a văzut primul. Zâmbetul i s-a șters pentru o clipă, apoi a forțat o expresie politicoasă. Andreea, cu burtica vizibilă, se sprijinea pe brațul lui, strălucind de fericire.
M-am apropiat cu pași siguri. Nu tremuram. Nu mai simțeam rușine, nici tristețe. Doar o liniște ciudată.
— Olivia, mă bucur că ai venit, a spus el, cu un ton fals cald.
— Nici nu aveam cum să lipsesc, am răspuns zâmbind. Până la urmă, e un eveniment important.
Pe fețele invitaților se citea curiozitatea. Toți știau povestea. Toți așteptau să vadă spectacolul rușinii mele. Dar spectacolul nu a mai venit.
Pentru că la doar câteva minute după ce am ajuns, s-a deschis ușa restaurantului. Și înăuntru a intrat Vlad, bărbatul care îmi schimbase viața. Înalt, cu privirea senină și brațele puternice, îl ținea de mână pe băiețelul nostru adoptiv, Mihai, un copil de cinci ani cu ochi mari și zâmbet luminos.
Când Vlad s-a apropiat, sala a amuțit. Ionuț a rămas blocat, iar Andreea s-a strâmbat vizibil.
— Dragă, îmi pare că am întârziat, a spus Vlad, aplecându-se să mă sărute pe frunte. Mihai s-a uitat la mine și a întrebat:
— Mami, pot să merg la masă cu ceilalți copii?
„Mami.” Cuvântul acela a plutit în aer ca o victorie.
Am zâmbit și am dat din cap.
— Desigur, puiule.
Apoi m-am întors spre Ionuț.
— Așa, să știi, viața are un fel ciudat de a-ți da înapoi ce ți-a luat… doar că mai frumos, am spus calm.
Nu a răspuns. Doar m-a privit, incapabil să ascundă regretul din ochi.
În seara aceea, am dansat cu Vlad. Am râs. Am povestit cu oameni care, pentru prima dată, m-au privit nu ca pe „femeia care nu poate avea copii”, ci ca pe o femeie completă, puternică și iubită.
Când am ieșit afară, sub cerul plin de stele, Vlad mi-a prins mâna și a spus încet:
— Ți-ai recâștigat viața, Olivia.
Și avea dreptate.
Pentru că uneori, Dumnezeu nu îți dă ceea ce ceri… ci ceea ce meriți cu adevărat.
Și eu meritam exact ce aveam acum — pace, iubire și un băiețel care, într-o lume crudă, mi-a spus pentru prima dată „mama”.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.