După ce ușa s-a închis, Elena a simțit pentru prima dată în mult timp că nu mai e complet singură. Medicul o privea cu o blândețe rară, dar și cu o hotărâre care o făcea să creadă că poate, doar poate, ziua aceea avea să-i schimbe viața.
— Nu te mai pot lăsa să te întorci acasă, i-a spus el calm. E prea periculos. Am văzut cazuri ca al tău și, crede-mă, unele femei nu mai apucă o a doua șansă.
Elena și-a strâns halatul spitalului la piept și a început să tremure. În minte îi răsunau amenințările lui Marian: „Dacă deschizi gura, te termin!”. Dar acum, vocea doctorului o trăgea spre altceva — spre libertate.
În câteva minute, o asistentă a intrat în salon cu un dosar și o privire înțelegătoare. Doctorul îi făcuse semn discret. — Am nevoie de semnătura ta, Elena, ca să putem chema autoritățile și să te ducem într-un loc sigur, i-a explicat.
Degetele ei au ezitat deasupra stiloului. Semna, și viața ei de până atunci se termina. Dar poate că exact asta trebuia să se întâmple. Cu o lacrimă pe obraz, a pus semnătura.
Pe hol, Marian devenea tot mai agitat. Se uita la ceas, își trecea mâinile prin păr, încercând să-și păstreze calmul. Când ușa s-a deschis, doi polițiști au intrat. — Domnule Popa, trebuie să veniți cu noi, a spus unul dintre ei. Marian a izbucnit: — Ce prostii sunt astea? Soția mea a căzut! Doctorul a intervenit liniștit: — Avem motive întemeiate să credem că nu a fost așa.
În timp ce îl duceau pe Marian, Elena simțea pentru prima dată că poate respira. Nu știa ce urma, dar știa că nu mai putea trăi în frică.
După câteva zile, cu ajutorul medicului și al unei organizații pentru victimele violenței domestice, Elena a fost mutată într-un centru sigur. Avea o cameră mică, un pat curat și, mai ales, liniște. Noaptea adormea cu greu, tresărind la cel mai mic zgomot, dar în fiecare dimineață își spunea: „Sunt vie. Sunt liberă.”
A început să deseneze din nou. Într-un colț al camerei, a așezat un caiet mare și culori. Desena chipuri de femei care zâmbeau, care priveau înainte fără teamă. Când psihologul a întrebat-o ce înseamnă acele desene, ea a răspuns: — Așa vreau să fiu și eu.
Timpul a trecut. Procesul împotriva lui Marian s-a desfășurat lent, dar adevărul a ieșit la iveală. Mărturiile medicului, fotografiile și înregistrările vechi au fost suficiente pentru ca el să fie condamnat. Elena a asistat la verdict cu inima strânsă, dar când judecătorul a rostit sentința, a simțit cum o povară uriașă i se ridică de pe umeri.
În ziua aceea, când a ieșit din tribunal, cerul era senin, iar vântul îi juca prin păr. Nu mai era femeia care se temea să-și ridice privirea. Era o femeie care supraviețuise.
Cu timpul, Elena și-a deschis un mic atelier de design într-un orășel de provincie. A început să ajute alte femei care treceau prin ce trecuse ea. Le asculta, le încuraja și le repeta mereu același lucru: — Niciodată nu e prea târziu să-ți recapeți viața.
Într-o zi, în timp ce aranja niște lucrări, a găsit o fotografie veche — ea și Marian, la începuturi. A privit-o câteva secunde, apoi a rupt-o în două. Zâmbind, a spus încet: — Gata.
Și pentru prima dată după ani de durere, s-a simțit cu adevărat liberă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimat