— Ce se întâmplă aici? — vocea lui Mihai Tomescu era calmă, dar tăioasă ca o lamă.
Nimeni nu a răspuns. Doar pașii lui se auzeau pe marmura lucioasă, apropiindu-se. Emilia și-a dat seama că toată lumea o privea, de parcă ar fi comis o crimă.
— Domnule Tomescu, — a spus ea tremurând, — bătrânul a căzut. L-am ajutat doar să se ridice.
Directorul și-a îndreptat privirea spre bătrân. Ochii i s-au înmuiat pentru o clipă.
— Tată, ești bine?
O rumoare a trecut prin mulțime. Emilia a simțit cum i se înmoaie genunchii. Tată? Bătrânul era… tatăl directorului general?
Toți cei care râseseră sau o judecaseră s-au schimbat la față. Femeia de la recepție și-a acoperit gura, iar bărbatul care făcuse gluma cu „sinuciderea profesională” s-a retras încet.
— Da, Mihai, sunt bine, — a spus bătrânul, ridicându-se cu ajutorul Emilei. — Datorită acestei fete. Dacă nu era ea, cine știe cum ajungeam acasă.
Directorul s-a întors spre Emilia, iar tăcerea din atriu era aproape dureroasă.
— Numele tău? — a întrebat el.
— Emilia Călinescu, domnule. Aveam interviu la departamentul financiar.
Mihai Tomescu a zâmbit abia perceptibil.
— Nu mai ai nevoie de interviu. Ești angajată.
Un murmur s-a auzit în jur, urmat de o liniște apăsătoare. Emilia a rămas fără cuvinte.
— Dar… domnule, nici măcar nu știeți dacă sunt potrivită…
— Știu destul, — a spus el. — Ai făcut ceea ce ceilalți n-au avut curajul. Ai ales omul, nu imaginea. În compania mea, asta valorează mai mult decât orice diplomă.
Câteva ore mai târziu, când toată agitația s-a risipit, Emilia stătea în biroul ei nou, privind prin geamul uriaș orașul care sclipea în lumina apusului. Încă nu putea crede ce se întâmplase.
Pe birou era un bilet mic, scris de mână, cu o caligrafie elegantă:
„Curajul nu se măsoară în decizii mari, ci în gesturile mărunte făcute când nimeni nu se uită.”
Era semnat simplu: M. Tomescu.
A doua zi, întreaga companie vorbea doar despre „fata care l-a salvat pe tatăl directorului”. Unii o priveau cu invidie, alții cu respect. Dar Emilia nu se simțea o eroină. Simțea doar că a făcut ceea ce era firesc.
În pauza de prânz, bătrânul a venit s-o vadă. Avea un zâmbet cald și o plasă mică în mână.
— Ți-am adus plăcinte făcute de mine. E felul meu de a mulțumi.
Ea a zâmbit larg, emoționată.
— Mulțumesc, domnule Tomescu. Nu trebuia…
— Ba da, — a spus el. — Puțini oameni mai aleg inima înaintea interesului. Ține minte, fată dragă, lumea te va judeca mereu după aparențe. Dar adevărata valoare iese la iveală doar atunci când nu urmărești nimic în schimb.
Cuvintele lui i-au rămas întipărite în minte. În lunile următoare, Emilia a crescut repede în companie. Nu pentru că era „favorita șefului”, cum spuneau unii, ci pentru că își făcea treaba cu sufletul deschis și cu respect pentru oameni.
Iar într-o zi, când o tânără stagiara s-a împiedicat în atriu și a vărsat o tavă întreagă de cafele, Emilia a fost prima care s-a aplecat să o ajute. Și atunci și-a dat seama că lecția cea mai importantă pe care o primise nu fusese despre carieră… ci despre omenie.
Căci într-o lume plină de ambiție și orgoliu, uneori, un gest simplu – o mână întinsă – poate schimba nu doar o zi, ci o viață întreagă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.