Am rămas în picioare, sprijinită de chiuvetă, cu ochii umflați și respirația tăiată. Nu-mi venea să cred că vorbele alea au ieșit chiar din gura omului pentru care renunțasem la toată viața mea. Ani întregi, mi-am zis că fac un sacrificiu din iubire, că oricine ar ceda în fața durerii și a neputinței. Dar în seara aia, privind în oglindă, am avut revelația amară: nu eram soție, eram… personal auxiliar. Nici măcar plătit.
Și, pentru prima dată după mult timp, mi-am zis simplu: Gata.
A doua zi dimineață am coborât în bucătărie cu o liniște pe care n-o mai simțisem de ani. I-am pus micul dejun pe masă fără să spun un cuvânt. Henric m-a privit scurt, cu aceeași superioritate obișnuită, dar în voce i se simțea nerăbdarea.
— „Ai auzit ceva ieri?”, m-a întrebat brusc.
— „Nu”, am răspuns calm, fără să ridic privirea.
Mințeam. Știa și el. Dar pentru prima dată, n-am mai simțit teama aia care mă sufoca. În schimb, simțeam altceva: putere.
În următoarele zile am făcut totul la fel: mâncare, curățenie, medicamente. Dar în spatele fiecărei mișcări se cocea planul. Dacă el putea să vorbească despre mine ca despre o slugă, atunci era momentul să-i arăt cât de mult „depindea” de mine cu adevărat.
Primul pas a fost să sun la medicul lui de familie și să cer toate actele medicale. Când asistenta m-a întrebat dacă pregătim vreo internare, am spus scurt:
— „Da, ceva de genul ăsta.”
Apoi am scos din șifonier o cutie în care păstram, de ani de zile, diplome, acte, documente legate de serviciul meu lăsat în urmă. Eram bună la contabilitate, un domeniu în care puteam reveni imediat. M-am dus la un birou de recrutare din oraș și, după două discuții, aveam deja o ofertă.
— „Putem începe de luni”, mi-au spus.
Atunci am simțit primul fior de libertate. O libertate pe care aproape o uitasem.
În ziua de luni, la ora 7 dimineața, m-am trezit, m-am spălat, m-am îmbrăcat frumos, mi-am pus parfumul preferat și am coborât. Henric se uita la mine ca la o necunoscută.
— „Unde te duci?”, m-a întrebat, fruntea încruntată.
— „La muncă.”
A clipește des, neîncrezător.
— „Adică… mă lași așa?”
N-am spus „Da”. N-am spus „Nu”. Am spus adevărul, simplu:
— „Am vorbit cu cineva să vină să te ajute. Pe bani. Că slugă pe gratis nu mai sunt.”
Fața lui s-a schimbat instantaneu. Arroganta aceea care mă apăsase ani la rând s-a topit într-o panică brută, copilăroasă.
— „Lorena, eu… hai să vorbim.”
— „Am încercat să vorbim cinci ani”, am spus, luându-mi geanta. „De acum încolo, vorbim altfel.”
Am ieșit din casă, iar aerul rece de dimineață m-a izbit pe față. M-am oprit o clipă în prag, privind strada goală, și am inspirat adânc. Pentru prima dată, nu mă mai simțeam prizonieră.
Ci vie.
Când am ajuns la serviciu, aveam mâinile reci și emoții cât casa. Dar pe măsură ce orele treceau, simțeam cum mă regăsesc. Oamenii mă priveau ca pe o persoană întreagă, nu ca pe o anexă.
În a treia zi, asistenta socială m-a sunat:
— „Doamnă, soțul dumneavoastră refuză să colaboreze. Ar fi bine să veniți.”
M-am dus. L-am găsit supărat, agitat, irascibil. Dar când m-a văzut în ușă, ceva s-a frânt în privirea lui. Poate mândria, poate aroganța, poate amândouă.
— „Lorena… nu pleca. N-am pe nimeni.”
L-am privit tăcută câteva secunde. Apoi i-am răspuns cu un calm care m-a surprins până și pe mine:
— „Ți-ai făcut singur asta. Eu doar am încetat să-ți mai fiu sclavă.”
În zilele următoare, am aranjat totul pentru îngrijirea lui, legal, corect și la distanță. Eu mergeam la muncă, îmi trăiam viața, iar seara treceam să verific dacă are tot ce îi trebuie. Nu din iubire. Din omenie.
Ceea ce el nu avusese față de mine nici măcar o zi.
La o lună după tot scandalul, stăteam pe balconul apartamentului meu micuț, cu o cană de ceai în mână, privind apusul. Mi-am dat seama că uneori, ca să începi o viață nouă, trebuie mai întâi să renunți la viața care te sufocă.
Și că unele bătălii nu se câștigă strigând.
Ci plecând.
Pleci, te ridici, îți refaci viața și, fără să vrei, asta devine cea mai mare victorie.
Pentru că, în cele din urmă, nu întorci jocul ca să-l faci pe altul să sufere.
Îl întorci ca să te salvezi pe tine.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.