…o grămadă de hârtii cu datorie, înmănuncheate frumos, fiecare cu un colțișor îndoit. Le-am luat în mână tremurând. Nu erau doar câteva — erau zeci. M-am așezat pe marginea patului, cu inima bătându-mi în urechi.
Nu îmi venea să cred. Sume mari. Unele de 2.000 de lei, altele de 5.000. Unele semnate, altele scrise de mână, clar în graba cuiva care cerea ajutor.
M-a străpuns un gând amar: „Oare e înglodat în datorii? Oare m-a luat la el doar ca să îl ajut să le plătească?”
Am simțit cum mi se strânge stomacul. După tot ce trăisem, frica că m-am aruncat într-o altă viață grea mi-a înghețat sângele. Am închis cutia exact în momentul în care Toma a intrat pe ușă.
„Ce faci?” m-a întrebat blând, ștergându-se de praf.
M-am ridicat cu cutia în brațe. „Toma… astea ce sunt?”
S-a oprit. A închis ochii o secundă și și-a trecut palma peste față, ca și cum se pregătea să fie lovit. „Știam că într-o zi o să le găsești.”
Vocea lui era liniștită, dar încărcată.
„Sunt… datoriile mele?”, am întrebat, abia respirând.
„Nu”, a spus fără să ezite. „Sunt datoriile oamenilor din sat.”
Am clipit. Nu înțelegeam.
„Cum adică ale lor?”
„Oamenii care nu mai pot să se împrumute de la bancă. Care au copii bolnavi, case care se dărâmă, bătrâni neajutorați. Când pot, îi ajut. Când nu pot… tot îi ajut.” A ridicat din umeri, jenat. „Le iau eu datoriile, că altfel le iau ăia casa.”
Am simțit cum ceva mi se rupe în piept. Nu de tristețe. De uimire.
„Toma… tu cum trăiești? Tu nu ai bani nici pentru tine.”
A zâmbit ușor. Un zâmbet rușinos, ca al unui copil prins făcând o faptă bună pe ascuns.
„Nu am multe, dar dacă pot salva pe cineva de la necaz… merită.”
Mi-au dat lacrimile. Nici nu am încercat să le ascund. Într-o lume în care oamenii te dau afară din casă când suferi, în care ești lăsat singur, în care totul se măsoară în bani… bărbatul din fața mea își dădea ultimul leu ca să-i ridice pe alții.
„Și… verigheta? Brățara aceea de argint pe care ai topit-o… era singura ta bijuterie?”
A încuviințat tăcut.
M-am apropiat de el. O clipă a părut că se va da în spate, stingher, dar nu a făcut-o.
„De ce nu mi-ai spus?” am întrebat, atingându-i degetele muncite.
„Pentru că nu voiam să crezi că îți cer ceva”, a răspuns. „Tu ai venit ruptă în bucăți la mine. Voiai liniște, nu problemele altora.”
Mi-am lăsat fruntea pe pieptul lui. Părea surprins, dar a ridicat brațele și m-a cuprins încet, ca și cum se temea să nu mă sperie.
În momentul acela am înțeles ceva: nu conta cât câștigam, câte legume vindeam, câte zile grele veneau. Aveam lângă mine un om cum rar se mai naște.
Dar povestea nu s-a oprit acolo.
A doua zi, am luat cutia și am mers cu ea la masa din bucătărie. Toma m-a privit speriat, de parcă urma să-i cer să aleagă între mine și oamenii pe care îi ajuta.
„Toma”, i-am spus, „nu pot sta și să te privesc cum duci singur lumea pe umeri.”
A deschis gura să protesteze, dar am ridicat palma.
„Nu, ascultă-mă. Nu avem mult, dar avem destul cât să nu murim de foame. Dacă tot ajutăm oameni… hai să o facem cum trebuie. Organizăm, ținem evidențe, vedem cine chiar are nevoie și cine doar profită. Și… îi învățăm cum să iasă din necaz, nu doar le dăm bani.”
M-a privit de parcă i-aș fi spus că am coborât din cer.
„Adică… vrei să mă ajuți?”
„Nu. Vreau să ne ajutăm. Și pe ei.”
Ce a urmat în lunile de după n-aș fi crezut niciodată.
Am început să strângem bani din vânzarea legumelor, să punem deoparte câte 20–50 de lei pe zi. Toma lucra suplimentar, iar când venea acasă frânt, încă întreba: „Pe cine ajutăm azi?”
Unii oameni au început să vină la noi rușinați, cu speranță în priviri. Alții au venit cu frică, crezând că îi vom judeca. Nimeni nu a plecat de la ușa noastră fără un cuvânt bun.
Cel mai surprinzător însă a fost altceva.
Într-o dimineață, primarul a venit după noi în piață. Stânjenit, cu șapca în mâini, a spus:
„Am auzit că ajutați oamenii fără să cereți nimic în schimb. Vreau să știți că… satul are nevoie de voi.”
Atunci am simțit cum îmi tremură genunchii.
Fără planuri, fără averi, fără titluri, doi oameni care abia se țineau pe picioare reușiseră să schimbe vieți.
Și într-o lume plină de durere, trădări și nedreptăți, ajunsesem să înțeleg ceva ce poate nu aș fi aflat niciodată altfel:
Uneori, Dumnezeu nu îți trimite pe cineva să te salveze.
Îți trimite pe cineva pe care să-l salvezi împreună cu tine.
Iar Toma… fusese salvarea mea în aceeași măsură în care fusesem și eu a lui.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.