Doctorul nu s-a lăsat păcălit. Am văzut asta în secunda în care sprânceana lui stângă s-a ridicat ușor, aproape imperceptibil, ca și cum punctase ceva pe o listă invizibilă.
Apoi a spus calm:
— Doamnă Clara, o să am nevoie să vorbesc cu dumneavoastră câteva minute… doar noi doi.
Degetele lui Cătălin s-au încordat pe mâna mea ca o menghină.
— Chiar e nevoie? a întrebat el, cu un ton prea prietenos ca să fie sincer.
— Da, a răspuns doctorul, simplu.
Pentru prima oară în mulți ani, cineva nu-i înghițea povestea fără să clipească. Și asta l-a iritat.
Cătălin a inspirat adânc, și-a „rearanjat” zâmbetul și a lăsat mâna mea, de parcă el ar fi fost cel care făcea un gest de bunăvoință.
— Bine. Ies câteva minute.
Ușa s-a închis, iar liniștea care a rămas în urmă era atât de groasă încât simțeam că mă sufocă.
Doctorul Luca s-a apropiat de pat și s-a așezat pe scaun, nu ca un medic, ci ca un om care încearcă să nu sperie un animal rănit.
— Clara… știu că nu ai căzut pe scări.
Am înghețat. Mi-am dus instinctiv mâna la coaste, de parcă adevărul ar fi putut să mă doară mai tare.
— Ce… ce vă face să credeți asta?
Mi-a arătat foaia. Nici măcar nu trebuia să o citesc — o vedeam clar: fracturi vechi, vânătăi în diferite stadii, lovituri care nu puteau fi „dintr-o singură cădere”.
— Așa arată un corp obișnuit cu bătaia, nu cu treptele, a spus el, cu o sinceritate tăcută care m-a zguduit.
Asistenta s-a apropiat și ea, cu o voce blândă:
— Putem să vă ajutăm. Dar trebuie să ne spuneți.
Mi-am închis ochii. O clipă. Două. Trei.
Nu aveam voie să spun nimic. Nu aveam voie să recunosc nimic. Cătălin avea prieteni peste tot — polițiști, oameni cu funcții, oameni care se temeau de el sau îi datorau bani.
Dacă spuneam ceva… cine știa ce urma?
Dar în timp ce tăceam, ceva s-a întâmplat.
Am auzit pași. Gravi, apăsați, grăbiți.
Doctorul a ridicat privirea. Asistenta s-a întors instinctiv.
Cătălin.
Se întorsese mai repede decât era normal. Fața îi era întunecată, maxilarul încordat.
— Ce se întâmplă aici? a întrebat el, uitându-se când la doctor, când la mine.
— Discutăm, a spus doctorul. Atât.
— Discutăm despre ce? A căzut. Atât. Ce mai vreți?
Tonul lui era calm, dar ochii — ochii ardeau.
Doctorul Luca nu a dat înapoi.
— Trebuie să facem investigații suplimentare. Și să vorbim fără presiune. Soția dumneavoastră pare… speriată.
— E normal să fie speriată! a ridicat el vocea.
A urmat o secundă lungă, în care toată lumea a tăcut.
Eu nu respiram.
Asistenta a făcut un pas în față.
— Domnule, o să vă rog să păstrați distanța.
Cătălin a râs încet.
— Distanța? Față de propria mea soție?
În momentul acela, doctorul a apăsat un buton de pe perete. Simplu. Cald. Fără grabă.
Dar efectul a fost ca o explozie în aer.
În câteva secunde, doi brancardieri și un agent de pază au intrat în salon.
— Totul în regulă, domnule doctor?
— Da, a spus el, dar aș vrea ca acest domn să aștepte afară.
Cătălin s-a întors spre mine, iar privirea lui mi-a făcut sângele să înghețe.
Dar nu a apucat să spună nimic. A fost condus spre ușă, fără violență, dar ferm.
Când ușa s-a închis definitiv, genunchii mi-au cedat, chiar dacă eram deja întinsă în pat.
Doctorul s-a întors spre mine.
— Clara, ai două opțiuni: pleci acasă cu el și vei reveni aici… mai rău. Sau ne lași să te ajutăm. Există proceduri. Protecție. O șansă reală.
Asistenta mi-a luat mâna.
— Dacă nu pentru tine… măcar pentru viitoarea ta zi de mâine.
Am simțit că mă rup în două. Frica trăgea de mine dintr-o parte, speranța din cealaltă.
Dar pentru prima oară, speranța trăgea mai tare.
Am înghițit în sec.
Apoi am spus, cu o voce mică, dar fermă:
— Vreau… să ieși din asta. Vreau să scap.
Asistenta a zâmbit. Doctorul a dat din cap.
— Atunci începem acum.
A fost prima zi din viața mea în care nu m-am mai simțit singură. Prima zi în care nu m-am mai simțit un obiect. Prima zi în care am simțit că ceva din sufletul meu poate fi salvat.
Și nu a fost ușor. Au urmat declarații, vizite, hârtii, proceduri, polițiști care chiar își făceau treaba.
Cătălin a încercat să mă contacteze. A încercat să intre peste mine. A încercat să intimideze.
Dar de fiecare dată, cineva era acolo.
Și într-o dimineață, cu o cafea amară în mână și cu un bandaj pe coaste, am înțeles ceva:
Nu eram slabă.
Doar că, până atunci, nu fusese nimeni care să-mi arate o ușă.
Iar eu, Clara Munteanu, în sfârșit, trecusem prin ea.
Libera. În viață. Și hotărâtă să nu mă mai întorc niciodată în iadul din care abia scăpasem.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.