În zilele următoare, între cei doi nu s-a schimbat nimic spectaculos, dar fiecare gest mic s-a transformat într-o punte nevăzută. Elena începu să-i ducă Ilincăi câte o floare galbenă din grădina ei, iar Mihai îi mai repara ba poarta, ba un robinet, fără să accepte nici măcar o clătită drept plată.
Într-o după-amiază, Elena a observat că Mihai se întoarce clătinându-se după o zi lungă.
– Nu arătați bine. Ați mâncat astăzi?
Mihai a ridicat din umeri.
– Am avut mult de lucru… și banii pe care îi aveam s-au dus pe medicamente pentru Ilinca. A răcit puțin, dar își revine.
Elena a înmărmurit.
Ea deținea zeci de apartamente puse în chirie, mai multe magazine și câteva clădiri de birouri. La bancă avea sume pe care nici nu le mai calcula, doar managerul financiar le gestiona. Dar omul din fața ei îi arăta un adevăr crud: puteai cumpăra o casă în fiecare lună, dar nu puteai cumpăra pe cineva care să te iubească necondiționat.
Seara, Elena a bătut la ușa lui și i-a întins o sacoșă cu mâncare.
Mihai a refuzat ferm.
– Nu sunt milog. Pot munci pentru tot ce am!
Elena l-a privit în ochi, de data aceasta fără zâmbet.
– Nimeni nu v-a zis că sunteți milog. Dar câteodată, cei mai puternici sunt cei care acceptă ajutorul, nu cei care-l resping.
A doua zi, Mihai a găsit lângă gard o sacoșă mică, cu o singură pâine, un borcan de miere și un bilet:
„Pentru Ilinca. Mierea e pentru imunitate.”
Numele nu era trecut, dar el știa.
Timpul a trecut, iar apropierea lor s-a conturat firesc. Într-o dimineață, Ilinca s-a întors veselă din curte cu o cununiță din flori galbene.
– Tati, doamna Elena zice că florile galbene sunt pentru oameni care nu renunță niciodată!
Mihai a privit-o lung și a înțeles că vecina lui nu era doar o femeie bogată, ci una care simțea altfel lumea decât alții.
Într-o seară, Elena l-a invitat să vadă un teren mare, la marginea orașului.
– Vreau să construiesc ceva aici, dar nu o clădire de birouri. M-am gândit la un loc pentru copii fără părinți. Tu ce crezi?
Mihai a rămas mut. Niciun om bogat pe care îl cunoscuse vreodată nu vorbise despre ceva care să nu aducă profit.
– Cred… cred că dacă faceți asta, veți construi ceva ce nu se strică niciodată.
Elena a zâmbit, iar ochii i s-au umplut de apă.
– Am bani cât să repar toate gardurile din oraș, Mihai. Dar niciodată n-am avut curaj să repar oamenii. Tu mi-ai arătat că merită.
În primăvară, la inaugurarea centrului, Ilinca ținea în mână un buchet imens de flori galbene, iar Mihai și Elena stăteau unul lângă altul. Orașul murmura, oamenii îi priveau curioși: un simplu mecanic și o femeie multimilionară.
Dar ei doi știau adevărul.
Undeva, între o scândură ruptă, un cui ruginit și un pahar cu apă rece trece de gard, se născuse ceva ce nu se cumpără, nu se vinde și nu se negociază.
Se câștigă.
Și doar cu inimă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.