Dar înainte să apuce să-l pună pe masă, am întins mâna și am luat nota.
Toată lumea s-a oprit din vorbit.
Paharele au rămas în aer, furculițele suspendate.
Tata a rămas cu cardul ridicat, ca într-o poză înghețată.
– Lasă, tată, am zis calm. Mă ocup eu.
Mi-am scos portofelul din geantă cu o liniște care m-a surprins chiar și pe mine.
Nimeni nu respira.
Ospătarul părea că nici nu clipea.
– Mă ocup eu de absolut tot, am repetat.
– Cum adică… tot?, a întrebat cineva în șoaptă.
Am pus cardul meu pe masă, trăgând nota spre mine.
Tata s-a înroșit brusc.
– Nu, nu, nu, a zis, încercând să râdă. Nu e nevoie. Era doar… o glumă.
– Gluma asta te costă 1.200 de lei, i-am spus cu un zâmbet scurt. Și se pare că eu plătesc.
O liniște densă a coborât peste masă.
Fratele meu s-a fâstâcit, iar soția lui s-a uitat în servet ca să evite privirile.
Mama mă privea cu ochii umezi, dar nu spunea nimic.
Tata a încercat să recapete controlul.
– Ești copilul meu, n-are sens…
– Așa ai spus, tată. Să mă descurc singură. Și acum mă descurc.
Am întins cardul către ospătar.
Mâna îi tremura.
– Imediat, domnișoară…, a zis încet.
Toți ochii erau pe mine, dar pentru prima dată nu mă simțeam mică.
Nu mă simțeam ultima roată la căruță, nici povara familiei.
Simțeam că-mi recuperez demnitatea, bucată cu bucată.
Când ospătarul a plecat, tata a încercat să vorbească.
– De ce faci asta?
– Pentru că m-ai pus în situația asta. Și pentru că pot, tată. Pot acum.
Tata a amuțit.
A dat încet drumul la card, lăsându-l să cadă pe fața de masă.
– Ai un job nou?, a întrebat mama într-un final.
– Da, am spus zâmbind. Și e unul bun. Cu salariu adevărat.
Mama și-a pus mâna la gură, emoționată.
Tata a clipit des, ca și cum nu putea procesa vestea.
– De ce n-ai spus nimic?, m-a întrebat el.
– Pentru că mereu ai crezut că valoarea mea stă în banii mei. Și am vrut să vezi că valoarea mea stă în mine, nu în ce pot plăti.
A înghițit în sec.
A părut pentru o clipă mic, departe de imaginea de „rege” pe care o afișa mereu.
Ospătarul s-a întors cu nota.
– A fost aprobată, a spus el politicos.
Am luat chitanța, am semnat și am zâmbit.
– Mulțumesc.
Când s-a îndepărtat, am ridicat privirea spre masă.
Toți mă priveau altfel.
Nu cu milă.
Nu cu superioritate.
Ci cu un fel de respect liniștit.
Tata părea pierdut.
– N-am vrut să te rănesc…, a murmurat.
– Știu. Dar ai făcut-o. Și acum învățăm amândoi ceva din seara asta.
El a închis ochii o secundă, apoi a dat din cap.
– Ai crescut…, a zis încet.
– Am crescut, tată. Poate că n-ai observat, dar… am crescut.
Mama a întins mâna și mi-a strâns palma pe sub masă.
A fost singurul gest care m-a făcut să simt că nu sunt singură.
După câteva minute, oamenii au început să vorbească din nou, încet, stânjenit.
Dar atmosfera nu mai era aceeași.
Era ca și cum ceva se rupsese, dar în același timp se și reparase.
Tata a ridicat paharul.
– Pentru… fiica mea, a spus cu voce joasă.
– Pentru noi toți, am completat eu.
Paharele s-au ciocnit.
Fără aplauze, fără spectacol, doar sinceritate.
Și pentru prima dată în viața mea, la masa aceea mare, într-un restaurant scump, am simțit că aparțin.
Nu pentru că puteam plăti.
Ci pentru că eram, în sfârșit, eu.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.