A rămas câteva clipe nemișcat, cu ochii fixați pe afișajul care arăta etajele. Parcă fiecare cifră care se aprindea îl lovea în piept. Nu era prima dată când oamenii îl judecau după haine, după mâini, după față. Dar azi… azi era despre băiatul lui. Și asta durea altfel.
În timp ce aștepta următorul lift, și-a frecat palmele aspre una de alta, ca și cum ar fi vrut să-și gonească tremurul. În minte îi apăreau, una după alta, imaginile cu Matei când era mic: alergând desculț prin curte, venind la el cu mâinile murdare de motorină, „Tată, vreau să fiu ca tine!”, spunând asta cu ochi mari, luminoși.
Liftul a sosit în sfârșit, gol. A intrat fără grabă, apăsând butonul pentru etajul trei cu grijă, de parcă s-ar fi temut să nu-l strice. În tăcerea aceea, printre bipurile mecanice, și-a dat seama că îi curge o lacrimă pe obraz. A șters-o repede. „Nu acum”, și-a zis.
Când ușile s-au deschis, l-a întâmpinat un miros de medicamente și liniște apăsătoare. Holul lung, luminat rece, îi dădea fiori. A mers încet, citind plăcuțele de pe uși, până a dat peste o asistentă care părea ocupată.
„Doamnă… vă rog… băiatul meu, Matei Sălăjan… știți unde e?”
Femeia s-a uitat la el cu aceeași privire pe care o văzuse de zeci de ori în viața lui: între milă și jenă. Dar măcar i-a răspuns:
„Salonul 312. Dar nu știu dacă puteți intra acum, medicii sunt cu el.”
A dat din cap și a pornit spre salon, cu pași mici. Când a ajuns, ușa era deschisă. Înăuntru, doi medici și o asistentă vorbeau între ei, iar Matei era întins pe pat, conectat la aparate. Bărbatul a făcut un pas, dar unul dintre medici a ridicat mâna.
„Cine sunteți?”, a întrebat sec.
„Tatăl… sunt tatăl lui”, a zis el, cu voce tremurată.
Doctorul a privit din nou hainele lui, bocancii rupți, vestuța pătată. Expresia i s-a înăsprit.
„Vă rog să așteptați afară. Avem proceduri de făcut.”
„Dar nu vreau decât să-l văd… două secunde…”, a șoptit bărbatul.
„V-am spus să așteptați.”
Tonul a fost rece, aproape tăios.
Bărbatul a făcut un pas înapoi. Dar în momentul acela, monitorul de lângă pat a început să piuie rapid. Asistenta s-a panicat, medicii au dat comenzile scurt, precipitat.
„Tensiunea scade!”
„Pune masca! Ține-l stabil!”
În câteva secunde, camera s-a umplut de haos.
Bărbatul a simțit cum sângele i se scurge din față.
„Doamne… Matei…”
Unul dintre medici încerca să regleze aparatul, dar ceva nu mergea. Asistenta tremura, nu reușea să conecteze corect o piesă. Doctorul țipa:
„Nu așa! Întoarce-l invers!”
Bărbatul a făcut un pas în față, deși nimeni nu îi dăduse voie.
„E pe dos”, a zis el calm, privind direct la furtunul de oxigen. „Valva e montată invers.”
Doctorul s-a întors spre el, furios:
„Vă rog să ieșiți! Nu aveți ce căuta aici!”
„Dacă nu o întoarceți, rămâne fără aer”, a spus bărbatul, și deja își întinsese mâna, sigur pe el, atâta cât îi permitea distanța.
A fost o secundă lungă, tăcută.
Doctorul a privit valva, apoi pe el. Și-a dat seama că bărbatul avea dreptate.
A întors-o rapid.
Aparatul s-a stabilizat imediat. Monitorul a început să piuie mai regulat.
Asistenta a răsuflat ușurată.
Doctorul a clipit de câteva ori, surprins.
„Cum… cum ați știut?”, a întrebat aproape în șoaptă.
Bărbatul s-a uitat la fiul lui, apoi la medic.
„Muncesc de 35 de ani cu instalații, doamnă doctor. La oxigen mori dacă greșești un singur detaliu…”
Doctorul a înghițit în sec. Privirea i s-a schimbat. Nu mai era aroganță. Era respect.
Asistenta s-a apropiat și i-a spus:
„Vreți să-l țineți de mână? Și eu sunt fiică de instalator. Știu cum sunt oamenii ca dumneavoastră…”
Bărbatul s-a apropiat încet de patul lui Matei. I-a luat mâna rece, i-a strâns-o ușor și a simțit cum lumea din jur se liniștește.
Pentru o clipă, nici nu mai conta cine îl judecase, cine îl privise cu dispreț, cine îi spusese să plece. Singurul lucru important era că băiatul lui respira.
Doctorul a făcut un pas spre el.
„Vă rog să rămâneți aici. Dacă mai observați ceva… spuneți-ne. Sunteți tatăl lui. Aveți dreptul să stați lângă el.”
Bărbatul l-a privit în ochi.
„Mulțumesc…”
Și, pentru prima dată în acea zi, cineva i-a zâmbit cu adevărat.
A rămas acolo ore întregi, fără să se miște, ținând mâna fiului său, în timp ce personalul medical trecea prin salon cu altă atitudine. Nimeni nu-l mai privea de sus. Nimeni nu se mai ferea din calea lui. Dimpotrivă, îi vorbeau cu respect.
Seara, când Matei a deschis pentru o clipă ochii, bărbatul s-a aplecat și i-a șoptit:
„Tată e aici. Și n-are de gând să plece.”
Și atunci, pentru prima dată de dimineață, bărbatul a simțit că ziua aceea, cu tot disprețul și toată durerea, avea un sens.
Era acolo pentru fiul lui.
Și asta îl făcea cel mai puternic om din lume.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate ap