Am închis telefonul și am rămas câteva clipe nemișcată în mijlocul grădinii, încercând să-mi potolesc tremurul. Aerul rece mirosea a pământ umed și a început de iarnă, dar în mine fierbea o căldură care nu avea nimic pașnic. Mă simțeam ca o sobă veche care stă să explodeze.
Nu pentru casă, deși era tot ce îmi mai rămăsese de la tata.
Ci pentru bătaia asta de joc. Pentru tupeul lor. Pentru că au crezut că sunt singură.
Dar nu eram.
Am inspirat lung și am intrat în casă. Holul mirosea încă a tutunul dulceag pe care îl fuma tata seara, citind ziarul. Podeaua scârțâia în același loc, acolo unde refuza să lase pe oricine „să repare ceva ce nu e stricat”. M-am uitat în jur și m-a lovit un val de dor.
Asta nu era doar o casă. Era o poveste. A noastră.
Și nu aveam de gând s-o las în mâinile lor.
Am mers direct în biroul tatălui meu. În sertarul de sus, în același loc unde ținea mereu actele importante, se afla plicul despre care îi vorbisem Alinei. L-am scos cu grijă, apoi m-am așezat pe fotoliul lui. Scârțâitul acela blând mi-a dat un pic de curaj.
Afară am auzit motorul unei mașini. În câteva secunde, pașii grăbiți ai Alinei alergau pe alee.
A intrat val-vârtej, cu geaca desfăcută și părul în vânt.
—Unde e vipera? —a întrebat ea, privind în jur.
—A plecat. Dar a lăsat destul venin în urmă.
Alinei i-au întunecat ochii.
—Hai să vedem testamentul.
I-am întins plicul.
Ea l-a deschis cu mișcări sigure, apoi a început să citească. Pe măsură ce ochii îi alergau peste rânduri, sprâncenele i se ridicau tot mai sus.
—Mădălina… —a spus în cele din urmă—. Cred că nu ai înțeles cât de deștept a fost tatăl tău.
Mi-am mușcat buza.
—Spune-mi.
A împins spre mine actele.
—Casa, terenul, conturile, tot… nu sunt trecute pe numele tău doar ca moștenire. Sunt deja ale tale dinainte să se îmbolnăvească. Ți le-a donat acum trei ani, cu acte în regulă. Moștenirea de mâine nici măcar nu le atinge.
Am clipit, cuprinsă de un amestec de uimire și ușurare.
—Atunci…?
—Atunci Elena și Horia pot să-și ia „dreptatea lor” și să se ducă direct de unde au venit. Singurul lucru pe care îl împărțiți la moștenire sunt două terenuri agricole și un cont micuț. Casa nu face parte din asta.
Am simțit cum pământul se reașază sub picioarele mele, ca și cum lumea întreagă se reechilibra.
Tata știa. Bineînțeles că știa.
Am râs, un râs scurt, încă tremurat.
—Și Elena credea că mâine o să plec cu geamantanul în brațe…
Alina a ridicat din sprânceană.
—Și ar fi bine să fii pregătită pentru ce o să urmeze. N-o să renunțe ușor. Dar ai actele. Ai dreptatea. Și mai ai și mine.
Mi-am simțit ochii umezi.
—Îți dai seama că Elena a spus că Isaia i-a fost „foarte cooperant”? Și asta mă sperie cel mai tare.
Alina a strâns din maxilar.
—Lasă-l pe mine. Isaia e slab când vine vorba de promisiuni de bani. Dar dacă vede că nu are nimic de câștigat, se liniștește imediat. Tot ce contează acum e să fii tare mâine.
M-am ridicat. În sufletul meu se aprindea o lumină caldă, ca atunci când tata lăsa aprinsă veioza pentru mine când întârziam acasă.
—O să fiu tare.
Am mers până în grădină. Trandafirii albi străluceau în lumina rece. I-am atins ușor, exact cum mă învățase tata.
—Un nou început, așa ziceai mereu, tată. Bine… atunci hai să-l începem.
A doua zi, sala notarului era plină: Isaia posomorât, Elena cu zâmbetul ei fals, Horia rigid. Eu am intrat ultimă, cu fruntea sus.
Când notarul a ridicat dosarul, tăcerea s-a lăsat grea.
—Începem cu mențiunea că anumite bunuri nu intră în masa succesorală —a spus el.
Elena a tresărit. Eu am zâmbit.
—Casa, terenul aferent și contul principal au fost donate în urmă cu trei ani… —a continuat notarul.
Elena a înghețat.
Horia a încremenit.
Isaia a clipit ca și cum tocmai se trezise.
Iar eu… m-am simțit eliberată.
Pentru prima dată după moartea tatălui meu, puteam să respir cu adevărat.
La ieșire, Elena mi-a aruncat o privire care ar fi tăiat zidurile dacă putea.
—Ai să-mi plătești pentru asta, Mădălina.
Am ridicat capul.
—Nu-ți datorez nimic. Și nici casa asta.
Am plecat, lăsând în urmă furia lor, banii lor, și toată mizeria lor.
În față mă aștepta grădina. Trandafirii albi. Aerul curat.
Și un nou început, chiar aici, în locul pe care tata îl iubise cel mai mult.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.