Când fiul meu a apăsat clanța, am putut vedea ezitarea din degetele lui. Nici nu intrase și deja simțea că ceva e diferit. Ușa s-a deschis încet, iar primul sunet care a umplut holul a fost un fornăit puternic.
A urmat un tropot greu. Apoi altul.
— Mamă… ce-ai făcut aici? a întrebat el, fără să îndrăznească să pășească.
N-am răspuns. M-am ridicat de pe balansoar și m-am apropiat, cu cana mea de cafea încă fierbinte în mână.
În mijlocul holului, cu coama fluturând și ochii mari, curioși, stătea Donut — calul meu cel mai încăpățânat. Îl botezase nepoata vecinilor, dar numele i se potrivea: era mare, rotunjor și convins că toată lumea îl iubește.
Nu îmi făcea pagube, doar își băgase capul pe sub zăvorul ușii din grajd, împingând ușa până a intrat în casă. Era un talent pe care îl avea de mic.
Fiul meu s-a dat un pas înapoi.
— Mamă! E un cal în casă!
— Așa e, am spus calm. Voi sunteți zece. El e unul singur. Mi s-a părut corect.
Nora mea s-a prins de brațul lui, cu ochii mari.
— Doamne, miroase a… grajd!
— Normal, i-am răspuns. În grajd e curat. Aici e doar Donut, curios.
Apoi s-a auzit schelălăitul lui Pufi, câinele meu bătrân, un Ciobănesc mioritic care părea dublu cât era de fapt. Când câinele a apărut în capul scărilor, una dintre cumnate a scos un țipăt subțire.
— Stai liniștită, nu mușcă, am spus. Doar dacă vede oameni care nu știu să respecte locul.
Fiul meu și-a trecut mâna prin păr, un tic nervos pe care îl avea din copilărie.
— Mamă, nu poți să-i ții într-o casă cu animale!
— Nu-i țin, am spus liniștită. Animalele locuiesc aici. Voi sunteți musafiri. Și, după cum ai zis tu… dacă nu vă convine…
Mi-am lăsat vorbele să plutească puțin în aer. A înghițit în sec.
— Unde o să dormim? a întrebat în cele din urmă.
— În camerele de oaspeți, desigur, am răspuns. Aveți pături, prosoape și tot ce vă trebuie. Dar… e mai rustic. Asta e viața la țară.
Când au intrat în aripa de oaspeți, fețele lor s-au schimbat instant. Îmi imaginam exact ce vedeau: pereți curați, dar simpli, fără niciun fel de lux; pături din lână groasă; prosoape tari; aer rece ca în cabanele de munte.
— Termostatul…? a întrebat nora mea, frecându-și brațele.
— E reglat pe modul „viață la țară”, am spus. Aici nu se moare de cald ca în oraș.
Fiul meu a scos un oftat lung și adânc, acela de om neobișnuit cu realitatea care nu se poate cumpăra.
Dar surpriza cea mare abia urma.
— Bine, mamă. Hai că ne acomodăm. Ce mâncăm? a întrebat el, convins că-l așteaptă fripturi scumpe și mese ca la restaurant.
Am ridicat sprânceana.
— Ce mâncați? Ce gătiți. Am pregătit doar ingredientele. La țară nu e nimeni angajat să vă servească.
În bucătărie, pe masă, erau două pungi mari de cartofi, o ladă cu ceapă, câteva legături de verdețuri și două găini gata curățate.
Nora mea s-a înroșit.
— Eu nu… eu nu gătesc.
— Nicio grijă, i-am spus. La țară înveți repede.
Cumnatul cel mai vociferant s-a apropiat de găini și a întrebat timid:
— Astea… sunt de la magazin?
— Din curte, am spus. Crescute cu boabe, nu cu chimicale. Vă prind bine.
Fețele lor arătau deja ca și cum ar fi vrut să se întoarcă în oraș în secunda aceea.
Dar atunci a intrat în sufragerie nea Vasile, vecinul meu de peste pârâu, un bărbat masiv, cu mâinile cât două lopeți.
— Gata, Măriucă? Sunt pregătiți?
— Cred că da, Vasile, am zis zâmbind.
Toți s-au întors spre el.
— Pentru ce suntem pregătiți? a întrebat fiul meu.
— Păi… pentru ce înseamnă viața la țară, a spus Vasile, cu un zâmbet mare. Avem lemn de tăiat, cai de hrănit, fân de aranjat și găini de strâns în coteț. Dacă tot sunteți aici… puneți mâna.
În liniștea care a urmat, am simțit ceva ce n-am mai simțit de mult: respect. Nu pentru că îi puneam la treabă, ci pentru că brusc își dădeau seama cât de puțin înțelegeau din viața mea.
Prima care a cedat a fost nora mea.
— Eu nu fac așa ceva…
M-am uitat calm la ea.
— Atunci, draga mea, ai două opțiuni: ori pui mâna, ori te întorci imediat în Cluj. Exact cum ai zis voi.
Fiul meu s-a uitat lung la mine. Poate pentru prima dată în viața lui, m-a văzut nu ca pe mama lui… ci ca pe o femeie puternică, cu un loc al ei, cu reguli ale ei, cu o viață construită prin muncă.
A respirat adânc.
— Bine, mamă. Hai că încercăm.
Ziua aceea i-a schimbat.
La apus, erau toți obosiți, acoperiți de praf, păr, paie și râsete. Da, râsete. De parcă descoperiseră ceva ce le lipsise mereu.
Când am intrat în pridvor și i-am văzut cum se uitau la curte, la cai, la munți, la tot ce clădisem, am simțit o liniște pe care n-o pot pune în cuvinte.
Fiul meu s-a apropiat.
— Mamă… îmi pare rău. Am vorbit urât. N-am înțeles niciodată ce ai aici. Dar acum înțeleg.
M-am uitat la el și i-am pus mâna pe umăr.
— Aici e munca mea, sufletul meu și amintirea tatălui tău. Nu lux, nu poze pentru internet. Viață adevărată.
El a încuviințat, cu ochii umezi.
— Poți să ne primești și altă dată?
Am zâmbit.
— Dacă veniți cu munca înainte, nu cu toanele… poate.
În seara aceea, am mâncat împreună o tocană simplă, dar fierbinte, în aerul rece al Apusenilor. Și, pentru prima dată în mulți ani, am simțit că nu sunt singură.
Nu surpriza i-a schimbat.
Viața de la țară i-a schimbat.
Și, în sfârșit, au înțeles ce înseamnă cu adevărat „gospodăria mea”.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate ap