Am 78 de ani. De la accidentul care mi-a rupt șira spinării și viața în două, trăiesc la marginea șoselei, cu o ladă mică de mere în față. Nici nu mai știu câte zile am stat acolo… poate sute, poate mii.
Căsuța mea bătrână, aflată la câțiva metri de asfalt, se clatină la fiecare rafală de vânt. Acoperișul curge, pereții crapă… dar e singurul loc pe care îl am.
Diminețile mele încep mereu la fel. Umplu lada cu merele din cei doi meri bătrâni și mă așez pe scaunul șubred. Aștept. Și sper.
Mașinile trec ca niște glonțuri. Oameni bine îmbrăcați, grăbiți, obosiți… toți întorc capul în altă parte când ajung în dreptul meu.
Am devenit o umbră. Un decor al șoselei.
Dar într-o zi, s-a întâmplat ceva.
O motocicletă neagră, puternică, a încetinit brusc. Motorul a mormăit, apoi s-a oprit lângă mine.
Am tresărit.
Bărbatul s-a dat jos. Un uriaș, cu barbă deasă și ochi albaștri, calzi. Mă privea direct, fără teamă, fără milă. Doar uman.
Și-a scos casca și a îngenuncheat în fața mea.
— „Domnule… vă ajută cineva?”
Întrebarea lui m-a lovit mai tare decât accidentul.
Mi s-a pus un nod în gât. Am dat încet din cap.
— „Nu… nimeni.”
— „Și… ce mâncați?”
— „Ce pot.”
— „Cât de des?”
Am ezitat. Mă rușinam.
— „De câteva ori pe săptămână.”
— „Și noaptea? Este cald în casă?”
— „Nu e niciodată.”
A clipit rar, adânc. Apoi s-a ridicat în picioare.
— „Ați așteptat prea mult singur.”
A scos telefonul. Eu am oftat.
‘O să plece ca ceilalți…’ mi-am spus.
Dar nu a plecat.
După douăzeci de minute, pământul a început să vibreze.
Rând pe rând, motociclete au apărut ca într-un film. Zece. Poate doisprezece. Motoare puternice, vopsea lucioasă, veste de piele. Au oprit toate în fața mea.
Unul dintre ei m-a salutat.
— „Domnule, suntem prietenii lui John. Haideți să vedem ce putem face.”
Eram atât de uimit încât nici nu puteam vorbi.
Au intrat în căsuța mea. Au înghețat. Tavan găurit. Pături umede. Frig. Fără sobă. Fără nimic.
— „Nu puteți sta aici,” a spus o motociclistă, rotindu-și privirea prin cameră.
John a pus mâna pe umărul meu.
— „Vă rugăm… lăsați-ne să vă ajutăm.”
M-am uitat la ei. Străini. Necunoscuți. Dar pentru prima dată după mulți ani… cineva mă vedea.
Am acceptat.
În aceeași zi, mi-au mutat cele câteva lucruri într-o cameră mică, caldă, închiriată în apropiere.
Când am intrat, am simțit miros de lemn uscat. Căldură. Un pat adevărat.
M-am sprijinit de perete, tremurând.
— „Nu am mai simțit căldură… de ani de zile,” am șoptit.
A doua zi au venit cu plase pline.
O motociclistă mi-a pus în mâini o geacă groasă.
Un altul mi-a dat o pătură grea, nouă.
John mi-a lăsat pâine proaspătă și supă caldă.
— „Vă sun mâine. Și poimâine. Și în fiecare zi cât aveți nevoie.”
Și chiar m-a sunat. Zilnic.
Adevărul?
Timp de ani de zile am crezut că lumea a uitat de oamenii ca mine.
Am crezut că sunt un nimeni pe marginea drumului. Un bătrân cu o ladă de mere.
Dar acei motocicliști mi-au arătat ceva ce uitasem:
Că uneori, în cea mai întunecată zi a vieții tale, Dumnezeu trimite oameni cu motoare puternice… și inimi și mai puternice.
Și că nu ești niciodată cu adevărat singur. 💙