…mirosul de lavandă și naftalină mi-a lovit simțurile, același miros pe care îl simțeam ori de câte ori îi făceam ordine prin dulapuri. Casa era la fel de tăcută ca în ultimele zile înainte să plece dintre noi, dar acum tăcerea avea alt gust — unul care îți strângea stomacul.
Polițiștii m-au condus spre sufragerie. Pe măsuța joasă, unde ținea mereu bomboane pentru musafiri, se afla un dosar gros, plin de hârtii cu colțurile îndoite. Lângă el, o cutie mică din lemn, închisă cu o cheiță subțire.
„Vă rugăm să luați loc”, a spus unul dintre polițiști.
Am simțit cum inima începe să îmi bată în urechi. M-am așezat pe marginea fotoliului ei preferat, acela pe care îl tot reparasem împreună, lipind cu grijă brațul care tot scârțâia.
Ofițerul mai în vârstă a deschis dosarul. Celălalt m-a privit de parcă încerca să-mi citească sufletul.
„Nu sunteți în niciun fel de problemă”, a început el. „Dar doamna Paraschiva a lăsat anumite lucruri… în grija dumneavoastră.”
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.
„În grija mea? Ce fel de lucruri?”
Polițistul a împins dosarul spre mine. M-am uitat în jos și am văzut prima pagină — un testament. Numele ei, scris cu litere tremurate. Numele meu, înregistrat clar, lângă o frază care mi-a secat gura.
„Las întreaga mea gospodărie și economiile mele în valoare de 148.000 lei, persoanei care m-a iubit fără să aștepte nimic în schimb: Maria…”
Am clipit de mai multe ori, convinsă că citesc greșit.
„A-a lăsat mie…? Dar eu… eu nici măcar nu sunt rudă.”
Polițistul a dat din cap.
„Știm. Dar se pare că asta și-a dorit.”
Mâinile mi s-au umezit. Gândurile mi s-au încurcat ca niște fire vechi.
Știam cât se chinuise cu pensia ei mică. Știam cum număra fiecare leu. Știam cum își strângea borcanele cu mărunțiș și cum își nota toate cheltuielile într-un caiet albastru. Faptul că îmi lăsase mie tot ce avusese în lume m-a lovit în piept ca o avalanșă.
„Nu pot… nu pot accepta așa ceva. Familia ei—”
„Familia ei a fost notificată deja”, a spus polițistul calm. „Nu au contestat. Din câte am înțeles… nu au fost foarte interesați.”
Asta nu m-a surprins. Dar m-a durut.
Am deschis cutia mică de lemn. Înăuntru erau doar două lucruri: o fotografie veche, îngălbenită, cu ea în tinerețe, și un bilețel împăturit în patru.
Cu mâinile tremurânde, l-am desfăcut.
„Pentru Maria.
Ți-am spus că râsul rămâne. Tu ai fost râsul meu în ultimii ani.
Fă cu viața ta ce n-am mai apucat eu. Trăiește fără frică.
Cu drag, Paraschiva.”
Atunci am izbucnit în plâns — nu un plâns zgomotos, ci unul care îți scutură sufletul din interior. Polițiștii au ieșit în hol, lăsându-mi intimitatea de care aveam nevoie.
Casa ei, în lumina slabă a serii, părea că îmi vorbește. Fiecare pernuță croșetată, fiecare poză, fiecare umbrelă atârnată de cuier. M-am ridicat și am atins rama unei fotografii cu ea și soțul ei, undeva la un târg de toamnă. Zâmbeau amândoi cu gura până la urechi.
„Nu știu dacă merit asta…” am șoptit.
Dar un gând s-a strecurat încet în mine. Un gând pe care nu-l mai auzisem demult.
Poate că meritam. Poate că toată bunătatea pe care o dădusem fără așteptări se întorcea acum, într-un mod neașteptat.
Când am ieșit din casă, frigul nopții mi-a mușcat obrajii. Polițiștii m-au salutat politicos și au plecat, lăsând în urma lor o liniște adâncă.
Am privit spre cer. Stelele păreau altfel. Mai clare. Mai aproape.
A doua zi dimineață, am intrat din nou în casa ei — de data asta nu ca vizitator, ci ca păstrător al amintirilor ei. Am început să aerisesc, să pun ordine, să scotocesc prin sertare. Nu ca să găsesc ceva de valoare, ci ca să îi înțeleg povestea și mai bine.
Printre hârtii, am găsit un caiet mic, pe care scria: „Lucruri de făcut înainte să plec.”
Primul punct era: „Să spun mulțumesc Mariei.”
Al doilea: „Să nu o las singură după ce mă duc.”
Am închis ochii și am simțit lacrimile curgând din nou.
În casa tăcută, am început să zâmbesc.
Nu mai eram singură.
Nici ea nu mai era.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.