Am închis telefonul și l-am lăsat pe scaun lângă mine, cu ecranul în jos. Pentru prima dată după ani de zile, nu m-am mai simțit vinovată că nu răspund. În capul meu se făcuse o liniște ciudată, ca după o furtună.
Tata era acolo, la câțiva metri distanță, conectat la aparate. Omul care mă crescuse singur după ce mama murise. Omul care muncise pe șantiere, care renunțase la el ca să am eu școală, haine, o viață decentă. Iar familia soțului meu voia bani.
M-am ridicat și am mers pe hol, până la automatul de cafea. Mi-am luat una amară, deși nici nu simțeam gustul. Telefonul a vibrat din nou. Nu l-am deschis.
După vreo jumătate de oră, a ieșit medicul. Mi-a spus că tatăl meu a trecut de momentul critic, dar urmau ore grele. Am început să plâng, în tăcere, sprijinită de perete. Atunci am știut sigur: nu mai aveam voie să-mi las viața în mâinile unor oameni care vedeau în mine doar un portofel.
Când am ajuns acasă dimineața, după o noapte albă, am deschis laptopul. Contul meu. Economiile mele. Banii strânși ani de zile din muncă, din ore suplimentare, din renunțări. Banii pe care Mihai îi numea mereu „banii familiei”.
Am făcut transferul.
Dar nu către ei.
Am mutat fiecare leu într-un cont separat, pe numele meu. Apoi am sunat un avocat. O femeie calmă, cu voce sigură, care m-a ascultat fără să mă întrerupă.
„Doamnă Popescu”, mi-a spus, „ce descrieți dumneavoastră se numește abuz financiar.”
Am simțit cum mi se ridică un nod din piept.
În aceeași zi, am scos toate actele din sertar: contractul de căsătorie, facturi, mesaje, dovezi. Ani de amenințări mascate în „glume”. Ani de „dacă nu ne ajuți, ești nerecunoscătoare”.
Seara, Mihai a venit acasă furios.
„Unde sunt banii?” a urlat din ușă.
L-am privit calm.
„Nu îi vei primi.”
A râs disprețuitor.
„O să regreți.”
„Nu”, i-am spus. „Regret că nu am făcut asta mai devreme.”
I-am întins plicul cu actele de divorț. A rămas fără cuvinte. Pentru prima dată, nu mai avea control.
Părinții lui au sunat, au țipat, au amenințat. Le-am blocat numerele.
Tatăl meu și-a revenit treptat. Când i-am povestit totul, m-a strâns de mână și mi-a spus încet:
„Ai făcut ce trebuia, fată tatii.”
Astăzi locuiesc din nou cu el, într-un apartament mic, dar liniștit. Muncesc, îmi plătesc facturile, îmi beau cafeaua dimineața fără frică.
Am pierdut un soț.
Dar m-am regăsit pe mine.
Și asta valorează mai mult decât orice sumă de bani.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.