Pe hârtie era scris doar atât, cu un scris simplu, aproape timid:
„Veniți cu mine. Cățelul are nevoie de ajutor. Și dumneavoastră la fel.”
Am ridicat privirea. Bărbatul mă privea calm, fără milă falsă, fără grabă. Avea ochii obosiți, dar curați. Genul de om care nu promite nimic și tocmai de aceea inspiră încredere.
— Cine sunteți? am întrebat, strângând cățelușul la piept.
— Mihai, a spus. Atât.
Afara ningea mărunt. Lumea trecea pe lângă noi fără să se uite. Pentru ei eram doar o femeie concediată, udă leoarcă, cu un animal sub haină.
Pentru mine, era sfârșitul… sau poate începutul.
Am mers după el.
Mașina lui era veche, dar curată. A pornit imediat căldura. Cățelușul a scos un scâncet mic și și-a băgat botul în gulerul meu.
— Unde mergem? am întrebat.
— La un veterinar. Apoi… vedem.
Veterinarul a zis că l-am prins la timp. Hipotermie ușoară. Nimic permanent.
— Ați avut noroc, mi-a spus femeia. Și el… și dumneavoastră.
După aceea, Mihai m-a dus într-o cafenea mică, de cartier. Mi-a pus în față un ceai fierbinte și o chiflă caldă.
— Nu vă cer nimic, a spus. Dar vreau să vă propun ceva.
Mi-a spus atunci cine este.
Deține mai multe spații comerciale. Inclusiv magazinul din care tocmai fusesem dată afară.
Am simțit cum mi se taie respirația.
— Nu știam… am bâiguit.
— Știu, a răspuns. Tocmai de asta v-am oprit.
Mi-a explicat simplu. Venise să verifice magazinele fără să anunțe. Văzuse tot. Tonul lui Gabi. Felul în care m-a alungat. Cățelul.
— Oamenii pot fi evaluați în momentele mici, nu în ședințe, a spus Mihai. Iar dumneavoastră ați intrat într-un lac înghețat pentru o viață care nu era a voastră.
Am tăcut.
— Vreau să vă ofer un loc de muncă. Nu la curățenie. La administrare. Program normal. Salariu corect. Contract. Și… dacă vreți… cățelul rămâne al dumneavoastră.
Am început să plâng. Nu frumos. Nu demn. Ca un om care n-a mai avut niciodată plasă de siguranță.
— De ce eu? am întrebat printre lacrimi.
Mihai a zâmbit slab.
— Pentru că lumea nu se schimbă cu oameni „descurcăreți”. Se schimbă cu oameni care nu întorc capul.
Două luni mai târziu, aveam un birou mic, dar luminos. Facturile nu mai erau un coșmar. Dormeam noaptea.
Cățelușul — l-am numit Noroc — mă aștepta zilnic la ușă.
Într-o dimineață, l-am văzut pe Gabi ieșind din magazin cu o cutie în brațe. Cinci minute întârziere, probabil.
Nu m-am bucurat.
Am înțeles doar ceva important:
Uneori pierzi totul exact în ziua în care faci ce trebuie.
Și uneori, viața te vede.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.