Am continuat să joc rolul soției docile.
Zâmbeam. Dădeam din cap. Spuneam „mai vedem” și „nu acum”. Între timp, ascultam. Observam. Țineam minte fiecare replică.
Margareta venea tot mai des. Își adusese deja o listă cu „lucruri care trebuie schimbate”. Draperiile. Parchetul. Ar fi vrut să mute bucătăria. Spunea că „așa e normal într-o casă de bărbat”.
Dan devenise alt om. Nu mai întreba. Anunța.
— Mama zice că ar fi bine să scoatem balconul închis.
— Mama a vorbit cu un evaluator.
— Mama știe un notar bun.
Într-o seară, l-am întrebat direct:
— Dan, tu chiar vrei să trec apartamentul pe numele tău?
A ridicat din umeri.
— Nu e mare lucru. Suntem căsătoriți. Oricum e al nostru.
„Al nostru” spus cu un aer de proprietar.
Atunci am știut că e momentul.
Am sunat-o pe sora mea, Irina, avocat. I-am spus tot. Mi-a cerut un singur lucru: să nu spun nimic până nu pregătim terenul.
Două zile mai târziu, i-am invitat pe Dan și pe Margareta la cină. Am pus fața de masă bună. Am gătit sarmale, cum îi plăceau ei. Am turnat vin.
După desert, am scos și eu un dosar.
Margareta a zâmbit satisfăcută, convinsă că în sfârșit „am înțeles”.
— Am adus actele, am spus calm.
Dan s-a aplecat curios.
Am deschis dosarul și am scos contractul de vânzare-cumpărare. Apoi extrasul de carte funciară. Apoi graficul de rambursare al creditului.
— Apartamentul este al meu, am spus rar. Cumpărat înainte de căsătorie. Plătit doar de mine. Și va rămâne așa.
Liniște.
Margareta s-a albit la față.
— Cum adică… al tău?
— Exact cum ați auzit.
Dan a râs nervos.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că voiam să văd cine sunteți cu adevărat.
Margareta a izbucnit.
— Ne-ai mințit!
— Nu, am răspuns. V-am lăsat să vorbiți.
Și au vorbit. Despre bani. Despre investiții. Despre ce „li se cuvine”.
Atunci Dan a spus fraza care a pus punct:
— Dacă nu vrei să fie pe numele meu, atunci nu mai are rost căsnicia asta.
M-am ridicat de la masă. Calm. Fără lacrimi.
— Atunci ai dreptate. Nu mai are.
A doua zi am depus actele de separare. Fără scandal. Fără negocieri. Fără „hai să mai încercăm”.
Margareta nu m-a mai sunat. Dan a plecat cu două valize și cu ideea că pierduse ceva ce credea deja al lui.
Eu am rămas.
În apartamentul meu.
În liniștea mea.
Cu o lecție clară: uneori, faptul că taci la timp te salvează mai mult decât orice adevăr spus prea devreme.
Și da, am făcut bine că nu le-am spus de la început.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.