Am pus farfuria jos și am șters mâinile pe prosop, fără să înțeleg ce se întâmplă.
„Mamă, ce e? E târziu, ce-ai pățit?”
„Deschide televizorul, pe știri! Repede!” Vocea îi tremura.
Am pornit televizorul din sufragerie. Emma stătea pe canapea, cu telefonul în mână, și m-a privit curioasă.
Pe ecran a apărut o filmare tremurată, făcută clar de cineva de pe marginea drumului. O mașină argintie lovită. Parapetul. O femeie învelită într-o pătură. Și… eu.
Eu, în genunchi, lângă ea.
Jos, pe ecran, scria mare:
„Un șofer obișnuit a oprit și a salvat o femeie după un accident grav pe DN1.”
Mi s-a strâns stomacul.
Reporterul explica că femeia se numește Ana Marinescu, fostă profesoară din Brașov, și că familia ei caută de două zile bărbatul care a oprit să o ajute, pentru a-i mulțumi.
„Tati…” a șoptit Emma. „Ăsta ești tu.”
În clipul următor, fiul femeii vorbea cu lacrimi în ochi. Spunea că mama lui era în stare de șoc, că medicii au zis că fără cineva care să rămână cu ea acolo, în frig, putea intra în hipotermie.
„Omul ăla nu e doar un martor”, spunea el. „I-a salvat viața mamei mele.”
Am închis televizorul, cu inima bătându-mi în gât.
Nu făcusem nimic special. Oprisem. Atât.
A doua zi dimineață, la poartă, m-aștepta o mașină. Din ea a coborât o femeie slabă, cu părul cărunt, sprijinită de un bărbat mai tânăr.
Ana.
Când m-a văzut, a început să plângă.
„Dumneavoastră sunteți”, a spus. „Îngerul meu de pe drum.”
A scos din geantă o plic gros și mi l-a întins.
„Vă rog… acceptați. Sunt bani. Atât pot face.”
Am dat din cap și i-am împins plicul înapoi.
„Nu pot. Am făcut ce era normal.”
S-a uitat la mine lung, apoi a zâmbit prin lacrimi.
„Atunci lăsați-mă să fac eu ceva.”
Două luni mai târziu, am primit o scrisoare oficială. Ana fusese directoare ani de zile la un liceu tehnic. Printr-o fundație educațională, decisese să acorde o bursă anuală.
Pe numele fiicei mele.
Bursa acoperea meditații, rechizite, chiar și o parte din viitoarele studii. Când i-am spus Emmei, a rămas mută.
„Totul… pentru că ai oprit?” m-a întrebat.
Am dat din umeri.
În seara aceea, am stat amândoi la masă, mâncând ceva simplu. Ciorbă și pâine.
Emma m-a privit serios.
„Tati… mama ar fi fost mândră de tine.”
Am simțit nodul din gât pe care îl țin de trei ani acolo.
Uneori, viața nu-ți întoarce binele cu bani sau aplauze. Uneori ți-l întoarce sub forma unui copil care are din nou speranță.
Și totul începe cu un gest mic.
Cu o mașină trasă pe dreapta.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.