Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Pentru o clipă, m-am gândit la poliție. La vreo acuzație. La vremurile în care un gest simplu ajunge să fie interpretat greșit.
„Nu înțeleg despre ce vorbiți”, am spus calm, sprijinindu-mă de tocul ușii.
Primul bărbat a oftat și a scos un dosar subțire. Nu l-a deschis. L-a ținut doar în mână.
„Femeia aceea se numește Ana”, a spus el. „Copilul este Matei.”
Am încremenit. Nu știam numele lor.
„Ana a fost evacuată acum o lună. Soțul ei a murit într-un accident de muncă. Firma nu i-a plătit nimic. Niciun leu. A rămas pe drumuri, cu un copil de trei luni.”
Al doilea bărbat m-a privit fix.
„În ziua în care ați întâlnit-o, Ana era la câteva ore distanță de a ajunge într-un centru de urgență. Sau mai rău.”
Am înghițit în sec.
„Și haina mea ce legătură are?”
Primul bărbat a zâmbit ușor. Pentru prima dată, nu părea amenințător.
„Are legătură cu faptul că ați schimbat cursul lucrurilor.”
Mi-au explicat totul, pas cu pas.
După ce s-au despărțit de mine, Ana a mers direct la spital. Asistenta a observat haina groasă, copilul cald, mama care nu mai tremura. A pus întrebări. A chemat pe cine trebuia.
Un lanț întreg de oameni s-a pus în mișcare.
Protecția copilului. Un avocat. O asociație care ajută mame singure.
„Astăzi”, a spus bărbatul, „Ana are o garsonieră socială. Primește ajutor lunar. Copilul este bine.”
Mi s-au umezit ochii fără să vreau.
„Atunci… de ce sunteți aici?”, am șoptit.
Al doilea bărbat a făcut un pas în față.
„Pentru că acea haină… nu era o haină oarecare.”
A scos o fotografie din dosar și mi-a întins-o.
Era soția mea.
O recunoșteam imediat. Zâmbetul acela blând. Fotografia fusese făcută la o strângere de fonduri.
„Soția dumneavoastră a fost voluntar timp de zece ani”, a spus el. „A ajutat zeci de femei exact ca Ana. Haina pe care i-ați dat-o a fost cumpărată din banii strânși la una dintre acele campanii.”
Am simțit cum mi se taie picioarele.
„Noi reprezentăm fundația”, a continuat primul. „Și NU scăpați așa ușor… pentru că vrem să continuăm ce a început ea.”
Mi-au întins un plic.
Înăuntru era o scrisoare, scrisă de mână.
Era de la Ana.
Îmi mulțumea. Spunea că într-o zi vrea ca fiul ei să fie „un om bun, ca dumneavoastră”. Spunea că, pentru prima dată după mult timp, nu îi mai este frică de ziua de mâine.
Am închis ochii.
Pentru prima dată de când soția mea murise, casa nu mi s-a mai părut atât de goală.
În seara aceea, după ce au plecat, am pus o farfurie în plus pe masă. Din reflex.
Apoi am zâmbit.
Unele lucruri nu se pierd niciodată.
Se dau mai departe.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.