Pe ecran a apărut o conversație.
Un chat.
Numele Anei era sus, clar, fără dubii.
Mesajele erau recente.
Am simțit cum mi se strânge stomacul, iar palmele mi s-au umezit instant.
— Ce e asta? am întrebat încet.
Maria a încrucișat brațele.
— Citește până la capăt.
Am derulat.
Mesajele erau cu o femeie necunoscută. Limbajul era simplu, aproape timid.
„Ana, sunt mama ta adevărată. Te-am căutat ani de zile.”
Mi-a fugit aerul din piept.
Am continuat să citesc, cu inima bătându-mi în urechi.
Femeia scria despre un accident, despre cum fusese în comă, despre cum se trezise prea târziu ca să mai afle unde ajunsese copilul ei. Spunea că o căutase prin spitale, prin Direcția de Protecție a Copilului, prin avocați. Ani la rând.
Ultimul mesaj era de ieri.
„Nu vreau să ți-l iau pe tata. Vreau doar să te cunosc. Să știi cine ești.”
Am ridicat privirea.
Maria mă fixa.
— Vezi? mi-a spus. Te-a mințit. A vorbit cu ea pe ascuns.
În clipa aceea, am auzit ușa camerei Anei scârțâind.
Stătea în prag, în pijamale, cu telefonul în mână.
Ochii ei mari, aceiași ochi pe care îi știam din fotografia veche, erau plini de teamă.
— Tata… pot să explic, a spus cu voce tremurată.
Maria a oftat nervos.
— Exact asta ziceam. Uite ce copil ai crescut. Secrete. Minciuni.
M-am ridicat încet.
— Maria, te rog să pleci.
— Ce?!
— Acum.
A deschis gura să spună ceva, apoi s-a răzgândit. Și-a luat haina și a trântit ușa în urma ei.
În casă s-a lăsat liniștea.
Ana a izbucnit în plâns.
Am mers spre ea și am îngenuncheat.
— De ce nu mi-ai spus? am întrebat calm.
— Mi-a fost frică… a șoptit. N-am vrut să te rănesc. Mi-era teamă că o să crezi că nu te mai vreau.
Mi s-a strâns inima.
Am luat-o în brațe.
— Ana… tu ești fiica mea. Nimic nu schimbă asta. Niciodată.
A plâns mult în seara aceea.
Mi-a povestit tot. Cum femeia o găsise pe rețelele sociale. Cum îi scrisese cu grijă. Cum nu ceruse nimic, doar o șansă să vorbească.
A doua zi, am sunat eu.
Ne-am întâlnit într-o cafenea mică, lângă parc.
O femeie simplă, emoționată, cu mâinile tremurânde.
Când Ana a intrat, femeia a izbucnit în lacrimi.
Nu a fost o scenă dramatică. Nu a fost luptă. A fost doar adevăr.
Am stabilit reguli. Clar. Respectuos.
Ana avea doi părinți acum.
Unul care o crescuse.
Și unul care o adusese pe lume.
Astăzi, Ana e adolescentă. Puternică. Sigură pe ea.
Știe cine este.
Iar eu știu un lucru sigur: familia nu se definește doar prin sânge, ci prin cine rămâne când contează.
Și eu am rămas.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.