Era Mihai.
Colegul Sofiei. Omul despre care îmi vorbise de câteva ori la cină, în treacăt. „Un tip ok”, „un ajutor de nădejde”, „șeful de proiect”. Nimic suspect. Sau așa crezusem.
L-am văzut cum se apleacă spre fetița mea, cum îi aranjează ghiozdănelul și cum îi spune ceva la ureche. Ea a râs. Acel râs m-a lovit mai tare decât orice palmă.
Am coborât din mașină fără să-mi dau seama când. Pașii mă duceau singuri înainte.
„Tati!”, a strigat fetița când m-a văzut. „Ai venit și tu?”
Mihai s-a întors brusc. A pălit.
„Bună… nu știam că ești aici.”
„Se pare că nici eu nu știam multe”, am spus, încercând să-mi țin vocea calmă.
Sofia a apărut din spatele lor, ieșind din mașină. Când m-a văzut, i s-a tăiat respirația.
„Ce faci aici?” a întrebat, panicată.
„Îmi iau copilul”, am răspuns simplu. „Sau asta era treaba altcuiva?”
Fetița mea ne privea pe rând, simțind tensiunea. Am luat-o de mână și i-am spus calm:
„Tati merge cu tine acasă.”
Pe drum, Sofia n-a scos un cuvânt. Eu conduceam. Mihai a rămas în parcare.
Când am ajuns acasă, i-am spus fetiței să meargă în camera ei și să se joace. A înțeles imediat. Copiii simt.
Am închis ușa bucătăriei și m-am întors spre Sofia.
„De cât timp?”
A lăsat capul în jos.
„De aproape un an.”
Un an.
Un an în care fetița mea fusese învățată să-i spună altui bărbat „tati”. Un an în care eu fusesem orb.
„Și planul care era?”, am întrebat. „Să dispar eu încet?”
A izbucnit în plâns.
„Nu știam cum să-ți spun. Nu voiam să te rănesc.”
Am râs amar.
„Ai reușit mai bine decât credeai.”
A doua zi, am vorbit cu un avocat. N-am țipat. N-am făcut scandal. Am făcut ce trebuia.
Procesul a durat luni. Am prezentat dovezi. Mesaje. Martori. Chiar și educatoarea, care confirma că „domnul Mihai” o lua des pe fetiță.
Judecătorul a fost clar. Custodie comună, dar domiciliul stabil la mine.
În ziua în care am ieșit din sală, fetița m-a strâns de mână.
„Tati… tu ești tăticul meu adevărat, nu?”
M-am aplecat și am îmbrățișat-o.
„Întotdeauna am fost. Și întotdeauna voi fi.”
Sofia stătea la distanță. Mihai nu era nicăieri.
Viața mea nu a devenit mai ușoară peste noapte. Dar a devenit mai clară.
Uneori, adevărul vine din gura unui copil. Iar când vine, nu mai poate fi ignorat.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprim