Toma a închis medalionul cu grijă, de parcă s-ar fi temut să nu rupă ceva viu. Mâinile îi tremurau, dar fața îi rămânea împietrită. În bucătărie se auzea doar bolborositul ușor al supei și trosnetul lemnelor din sobă.
Lia l-a privit scurt, apoi și-a coborât ochii. De parcă ar fi știut. Copiii simt adevărul înainte ca adulții să-l accepte.
— Mâncați — a spus Toma încet. — Supa se răcește.
Au mâncat în liniște. Ru a adormit cu capul pe masă, cu păpușa lipită de piept. Alma se lupta să pară tare, dar umerii îi erau rigizi, ca ai cuiva care nu mai știe să se odihnească. Lia mânca încet, atent, ca și cum fiecare gest conta.
După ce le-a culcat în camera de oaspeți, Toma a rămas singur la masă. A recitit scrisoarea. Apoi încă o dată. Fiecare rând îi muta viața cu un pas mai departe de ce fusese până atunci.
Dimineața următoare, satul a aflat. Nu pentru că Toma ar fi spus ceva, ci pentru că în sate veștile merg mai repede decât oamenii. La prăvălie, privirile erau lungi. La poștă, șoaptele se opreau când intra el.
În a treia zi, a apărut și Ezechiel Vornicu.
Un bărbat bine îmbrăcat, cu palton scump și pantofi curați, nepotriviți pentru noroiul de pe uliță. A zâmbit mult și fals.
— Am venit după fete — a spus el. — Am acte. Sunt ruda lor.
Toma nu l-a poftit înăuntru. A stat în prag, cu ușa pe jumătate deschisă.
— Fetele sunt bine aici — a spus calm. — Și rămân aici.
— O să ne vedem la tribunal — a scuipat Ezechiel, strângând hârtiile în mână.
— Ne vedem — a răspuns Toma.
Procesul n-a fost ușor. Hârtii, drumuri la oraș, avocați scumpi. Dar medalionul, fotografia, data, mărturia unei moașe bătrâne și adevărul spus la timp au cântărit mai mult decât minciunile îmbrăcate frumos.
În ziua verdictului, Lia stătea lângă el și îi ținea mâna. Nu a spus nimic. Nici nu era nevoie.
Judecătorul a ridicat privirea.
— Copilul rămâne cu tatăl ei. Iar surorile, dacă doresc, pot rămâne împreună, sub același acoperiș.
Toma n-a plâns. A ieșit din sală drept, cu fetele lângă el.
Anii au trecut. Casa mare nu mai era tăcută. Diminețile începeau cu râsete, cu pași mici alergând pe podea. Radio-ul cânta din nou, dar nu ca să acopere gânduri, ci ca să însoțească viața.
Într-o seară de iarnă, Lia s-a apropiat de el, cu fundița ei acum nouă.
— Tata… pot să-ți spun așa, nu?
Toma a înghițit greu.
— Poți — a spus. — Și mi-ar plăcea.
Focul ardea în sobă. Vântul bătea în ferestre, dar nu mai cerea nimic. Casa era plină. Iar jurământul rostit cândva, în șoaptă, lângă un mormânt înghețat, își găsise, în sfârșit, rostul.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.