Am pus telefonul cu fața în jos pe masă și am gustat din sos. Mai avea nevoie de puțin busuioc.
Luca m-a privit atent.
— Mami, e bun?
— E foarte bun, i-am spus. Ca noi.
A zâmbit și s-a întors la desenul lui. Un dinozaur verde cu dinți uriași, dar cu o inimă mare, colorată stângaci pe piept.
În noaptea aceea am dormit liniștită. Pentru prima dată după mult timp.
Dimineața următoare, mesajele au început să curgă.
Întrebări. Acuzații. Amenințări mascate în ironii.
Nu am răspuns.
Ana m-a sunat la prânz.
— Contul e blocat temporar. Legal. Clauza e clară. Orice mutare internațională fără acordul ambilor soți declanșează verificarea fondurilor comune.
Am închis ochii și am lăsat capul pe spate.
— Deci… nu poate atinge banii?
— Nu fără tine. Și nu repede.
Am râs încet. Nu tare. Nu cu răzbunare. Ci cu ușurare.
Seara, Mihai a sunat.
— Ai idee ce ai făcut?! a țipat. Sunt aici, într-o țară străină!
— Știu, i-am spus calm. Ai ales asta.
— Am nevoie de bani. Acum.
— Și eu aveam nevoie de un soț. Și de un tată pentru copilul nostru.
A tăcut.
Pentru prima dată, nu mai avea nimic de spus.
Zilele au trecut. Am plătit chiria. Am dus copilul la creșă. Am gătit. Am muncit. Viața a mers înainte — nu perfect, dar sincer.
Într-o dimineață, educatoarea mi-a spus:
— Luca e mai vesel. Vorbește mult despre tine.
Am simțit cum mi se strânge inima. Dar nu de durere. De mândrie.
Peste o lună, Mihai s-a întors. Singur.
Obosit. Subțiat. Cu o valiză mică.
Nu l-am primit înapoi.
Am stat față în față la o cafenea mică, de cartier.
— Am greșit, a spus. Credeam că fug. Dar m-am pierdut.
— Nu ai fugit, i-am răspuns. Ai abandonat.
A plecat cu capul plecat.
Divorțul n-a fost ușor. Dar a fost corect.
Când am ieșit ultima oară din sala de judecată, am simțit soarele pe față. Luca mi-a strâns mâna.
— Mami, mergem acasă?
— Da, i-am spus. Acasă.
Și pentru prima dată, am știut exact ce înseamnă acel cuvânt.
Nu e un loc.
Nu e un om.
E liniștea de a ști că poți sta în picioare singură.
Și că, uneori, când cineva pleacă crezând că a luat totul, îți lasă de fapt cel mai important lucru:
Puterea de a începe din nou.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.