I-am dat eșarfa mea și ultimii 100 de dolari unei fete care tremura de frig în gară, convinsă că nu o voi mai vedea niciodată. Dar când m-am urcat în avion, era acolo, la clasa întâi! „Ce înseamnă asta?”, am întrebat-o, iar răspunsul ei m-a lăsat fără cuvinte.
Stăteam în fața unei mese lungi de conferințe din sticlă, în fața a 12 membri ai consiliului care mă priveau cu expresii capabile să înghețe lava. Am tras aer în piept și am dat click pe primul slide.
— Bună dimineața, am început. Numele meu este Erin și sunt aici pentru că eu cred că niciun tânăr nu ar trebui să ajungă vreodată pe stradă, luptând să supraviețuiască.
Câțiva dintre ei au făcut schimb de priviri sceptice. Am continuat oricum, cu vocea din ce în ce mai hotărâtă.
— Proiectul meu este un program de sprijin tranzitoriu pentru adolescenții care ies din sistemul de plasament. Ne concentrăm pe locuințe temporare sigure, pregătire pentru muncă și mentorat pe termen lung.
M-am oprit, sperând ca cineva să arate un semn de interes. Nimic. Nu mergea deloc bine. Am continuat prezentarea cu povești de succes și bugete, iar la final am spus:
— Vă cer finanțare inițială pentru a extinde programul de la 30 la 200 de tineri. Cu ajutorul dumneavoastră, le putem oferi o șansă reală.
Unul dintre membrii consiliului și-a dres glasul. — Vom lua legătura cu dumneavoastră. A făcut un gest vag spre ușă, fără să mă privească. Știam că nu voi mai auzi de ei. Acea fundație era ultima mea șansă.
Întâlnirea neașteptată
Dimineața următoare a venit prea repede. Era un frig tăios care îți pătrundea până la oase. Mă îndreptam spre aeroport când am văzut-o: o fată, de vreo 17-18 ani, ghemuită pe o bancă lângă intrare. Fără palton, doar un pulover subțire și un rucsac pe post de pernă.
Buzele îi erau vineții și tremura atât de tare încât o vedeam de la distanță. Nu știu ce m-a făcut să mă opresc. — Draga mea, îngheți de frig, i-am spus ghemuindu-mă lângă ea.
S-a uitat la mine speriată, cu ochii roșii. Fără să stau pe gânduri, mi-am desfăcut eșarfa tricotată de mama mea cu ani în urmă și am înfășurat-o în jurul umerilor fetei. — Te rog, păstreaz-o, i-am șoptit.
Mașina mea a sosit, dar înainte de a urca, am scos o bancnotă de 100 de dolari. Eră rezerva mea de urgență, dar ea avea mai mare nevoie. — Cumpără-ți ceva cald de mâncare, bine? Ochii i s-au mărit. „Sunteți sigură?” — Absolut. Ai grijă de tine.
Surpriza de la clasa întâi
Am crezut că acela a fost totul. Dar trei ore mai târziu, când m-am urcat în avion, aceeași fată stătea lângă mine la clasa întâi! Sora mea îmi făcuse upgrade-ul ca să mă înveselească, dar aproape că am scăpat cafeaua când am văzut-o.
Fata era acum curată, elegantă, purtând un palton croit impecabil. Aș fi recunoscut-o oricum, căci purta încă eșarfa mea la gât. Lângă ea stăteau doi bărbați în costume negre — gărzi de corp. — Domnișoară Vivienne, vom fi afară dacă aveți nevoie de ceva, i-a spus unul dintre ei.
Ea a dat din cap calm, apoi s-a uitat la mine. — Ce… ce înseamnă asta? am întrebat. — Ia loc, Erin, a spus ea cu o încredere debordantă. Acesta este adevăratul interviu.
Mi s-a strâns stomacul. — Ieri ai cerut finanțare familiei mele. Această fundație ne aparține, iar acesta este follow-up-ul.
A deschis un dosar și a continuat pe un ton rece: — I-ai dat unei străine 100 de dolari și eșarfa ta. Unii ar numi asta generozitate. Eu o numesc naivitate. Ai căzut în capcană. Acționezi din impuls, o bază slabă pentru leadership.
M-am înroșit de furie. — Ce trebuia să fac, să trec pe lângă tine? — Kindness (bunătatea) este doar modul în care oamenii sunt manipulați, a continuat ea tăios. Nu vrei să faci bani cu adevărat?
M-am simțit de parcă mă tăia cu fiecare întrebare. Mi-am încleștat maxilarul. — Dacă crezi că mă poți face să mă simt prost pentru că îmi pasă de oameni, te înșeli. Nu o să-mi cer scuze pentru că am ajutat pe cineva. Iar tu nu ar trebui să fii atât de tânără și deja convinsă că bunătatea este un defect.
Testul final
Fata a înlemnit. Apoi a închis dosarul. — Bine. — Bine? Toată atitudinea ei s-a îndulcit brusc. — Totul a fost un teatru. Trebuia să văd dacă îți aperi valorile. Majoritatea oamenilor cedează când sunt provocați. Tu chiar crezi în ceea ce spui.
— A fost un test? — Singurul care contează. Ne-ai ajutat înainte să știi cine suntem. Fundația îți va finanța proiectul.
Mi-a întins mâna peste spațiul dintre scaune. — Haideți să construim ceva bun împreună. I-am strâns mâna, încă uluită. — Mulțumesc, am spus încet. Dar data viitoare, poate folosim e-mailul? A râs. — Unde mai e distracția în asta? În plus, nu pot testa oamenii atât de bine prin e-mail.