Lupta pentru Adalie
Fiica mea a fost diagnosticată cu o boală gravă care apare de obicei la copii și a fost internată imediat. Soțul meu nu a venit nici măcar o dată să o vadă. Apoi, fratele meu, care lucrează ca asistent medical, m-a tras discret deoparte și mi-a spus: „Trebuie să o muți la un alt spital chiar acum”. Când am ajuns la noul spital, medicul i-a examinat cu atenție tomografia. O singură privire pe chipul lui mi-a spus că totul se schimbase.
Numele meu este Kay Thompson. Timp de treizeci și șapte de ani, viața mea a putut fi descrisă printr-un singur cuvânt fad: bej. Sigură. Previzibilă. Banala. Eram căsătorită cu Walter de treisprezece ani și aveam împreună un singur copil — pe fiica noastră, Adalie.
Adalie era pata de culoare într-o lume gri. Era pe punctul de a intra în perioada adolescenței și se pregătea să înceapă gimnaziul în primăvară. Mi-am spus că momentul era perfect. Pe măsură ce ea devenea mai independentă, credeam că mă pot întoarce, în sfârșit, la muncă cu jumătate de normă. Părea un mic pas spre recuperarea propriei identități după ani de rutină și sacrificii tăcute.
Dar ceea ce numim „normalitate” este fragil. Pare solid, dar se poate prăbuși într-o clipă. Totul a început în timpul vacanței de primăvară. Soarele de după-amiază pătrundea prin jaluzele, aruncând umbre lungi pe podeaua sufrageriei când Adalie a intrat în casă. Nu fugea, așa cum o făcea de obicei. Șchiopăta.
— Mamă, a spus ea încet, frecându-și genunchiul. Mă doare piciorul. Nu era niciun geamăt în vocea ei. Nicio exagerare. Doar un fapt. — Se simte greu, a adăugat ea. De parcă e ceva în interior care îl trage în jos.
Adalie nu era o fire dramatică. Când era mai mică, și-a rupt încheietura mâinii căzând de pe un aparat de joacă și nu mi-a spus până la cină, pentru că nu putea să țină furculița corect. Dacă se plângea, însemna că ceva era cu adevărat în neregulă.
Am dus-o la Clinica Morehead. Era o clădire mică din cărămidă unde mergeam de ani de zile. Mirosea a dezinfectant de podele și hârtie veche. Medicul inițial se pensionase, iar fiica lui conducea acum cabinetul. Numele ei era dr. Monica. Era bine cunoscută în oraș — mereu impecabilă, mereu zâmbitoare, mereu încrezătoare. Am avut încredere în ea pentru că nu știam mai bine.
A examinat piciorul lui Adalie cu atenție. Pe măsură ce mâinile ei se mișcau de-a lungul articulației, i-am văzut chipul schimbându-se. Zâmbetul ei profesional a dispărut, fiind înlocuit de ceva serios și crispat. — E ceva în neregulă? am întrebat eu, strângându-mi geanta. — Trebuie să facem o radiografie imediat, a spus ea ferm.
Am așteptat în sala de recepție, răsfoind paginile unei reviste vechi fără să citesc un singur cuvânt. Când dr. Monica m-a chemat înapoi, Adalie stătea liniștită pe masa de consultație, părând mai mică ca niciodată. — Nu arată bine, Kay, a spus dr. Monica, uitându-se la imaginea de pe ecran. — Ce vreți să spuneți? Simțeam cum îmi moaie picioarele. — Cred că ar putea fi vorba de osteosarcom, a spus ea. Este un tip de cancer osos întâlnit la copii.
Cuvântul a răsunat în capul meu. Cancer. — Sunteți sigură? am șoptit eu. Își va pierde piciorul? — Nu încă, a răspuns ea rapid. Dar timpul este critic. Dacă nu acționăm repede, se poate răspândi. Vreau să o internez aici chiar astăzi și să începem imediat tratamentul intravenos.
Am dat din cap. Nu înțelegeam medicina. Înțelegeam doar frica. Și aveam încredere în medic. L-am sunat pe soțul meu, Walter. Mă așteptam la șoc. Îngrijorare. Panică. În schimb, vocea lui era calmă. — E regretabil, a spus el. Dr. Monica știe ce face. Las-o pe ea să se ocupe. — Walter, am șoptit eu, îndepărtându-mă ca să nu mă audă Adalie. Cred că e cancer. — Sunt în mijlocul unei ședințe la muncă, a răspuns el. Nu pot pleca acum. Ocupă-te tu de acte. Apoi apelul s-a încheiat.
În acel moment, am înțeles ceva dureros. Nu luptam doar pentru sănătatea fiicei mele. O făceam singură. Adalie a fost internată în acea seară. I s-au pus perfuzii. Pungi transparente picurau lichid în venele ei. Am stat lângă patul ei, ascultând aparatele, privind-o cum doarme. Camera mirosea a dezinfectant și a teamă. Walter nu a venit niciodată.
Au trecut două zile, iar starea lui Adalie s-a înrăutățit. Abia mai avea energie să vorbească. Pielea ei părea palidă și aproape translucidă. În a treia dimineață, a șoptit: — Mamă… când pot merge acasă? Trebuia să merg la selecția pentru volei. — Curând, am spus eu, mângâindu-i părul. Era o minciună. Apoi a pus întrebarea de care mă temeam: — Tata n-a venit, nu-i așa? — E foarte ocupat, am spus încet. Muncește mult ca să aibă grijă de noi.
Clinica nu permitea vizitatori, susținând că sistemul ei imunitar era prea slăbit. Era izolată. Bolnavă. Și abandonată de propriul tată. În acea seară, m-am dus acasă să fac un duș. Walter stătea pe canapea și se uita la știri, ținând în mână un pahar cu scotch. — Te rog, l-am rugat eu. Mergi să o vezi. Te întreabă de tine. — Ți-am spus deja, a zis el fără să se uite la mine. Nu pot. Urmează să fiu promovat. Avem nevoie de bani. — E fiica ta! am strigat eu. Ar putea să moară! S-a întors în sfârșit spre mine, cu ochii reci. — Tu nu înțelegi nimic, Kay, a spus el. N-ai înțeles niciodată. A plecat și a încuiat ușa dormitorului.
Stăteam acolo tremurând. Acea propoziție — insulta lui preferată — a declanșat o amintire. Fratele meu, Elmer. Soția lui, Kora. Walter îi urâse mereu. Elmer era asistent medical principal. Kora era un medic respectat la Spitalul Central, aflat la două ore distanță. O adorau pe Adalie. Mi-am dat seama că nu îi sunasem. I-am apelat video pe tabletă. Când au răspuns, zâmbind cu pahare de vin în mână, vocea mi s-a frânt. — E vorba de Adalie, am spus. Spun că are osteosarcom.
Zâmbetele au dispărut. Kora s-a aplecat spre ecran. „Spune-mi totul.” I-am explicat durerea, radiografia, diagnosticul, tratamentele intravenoase. — I-au făcut biopsie? a întrebat Kora. — Nu. — O tomografie? RMN? — Nu.
Elmer a înjurat printre dinți. — Nu poți diagnostica cancerul doar dintr-o radiografie. — Și în niciun caz nu începi un tratament atât de agresiv fără confirmare, a adăugat Kora tăios. — Ar putea să-i facă rău, a spus Elmer. Kay, trebuie să o scoți de acolo imediat. — Dar doctorița… — Uită de doctoriță, a spus Kora. Sună la ambulanță. Spune-le că are o reacție adversă gravă. — Și Walter? a întrebat Elmer. — E acasă, am recunoscut eu. — Atunci uită de el, a spus Elmer. Suntem pe drum.
Am fugit la mașină. Când am ajuns în camera lui Adalie, abia mai respira. O pungă nouă de perfuzie picura constant. Am închis clema de pe tub. — Mamă? a mormăit ea. — E-n regulă, am spus eu. Plecăm.
Am sunat la 911. O asistentă a dat buzna în cameră, țipând la mine, dar m-am pus între ea și fiica mea. Sirenele se auzeau apropiindu-se. Apoi i-am văzut pe Kora și Elmer sosind. Paramedicii au evaluat-o pe Adalie. Kora a verificat punga de perfuzie. Dr. Monica a intrat furtunos, furioasă. Kora a înfruntat-o direct. — Acest medicament i-ar putea opri inima, a spus Kora. Dr. Monica s-a panicat. — O transferăm, a ordonat Kora.
La Spitalul Central, analizele au fost făcute imediat. Trei ore mai târziu, un medic a intrat în salon. — Nu are cancer, a spus el. M-am prăbușit de ușurare. Dar apoi a adăugat: — Sângele ei arată niveluri periculoase de sedative. Încă o zi și ar fi putut să o ucidă.
Nu fusese o greșeală. Fusese otrăvire. În acea noapte, în timp ce mă prefăceam că dorm, ușa s-a deschis. Dr. Monica a intrat în liniște cu o seringă. Am atacat-o. Ne-am luptat. Adalie a apăsat butonul de apel. Securitatea a sosit. Poliția a urmat.
Apoi a intrat Walter. Adevărul a ieșit la iveală. Walter încheiase o poliță de asigurare de viață pe numele lui Adalie. Avea datorii. Dr. Monica era complicea lui. M-a numit grasă. Inutilă. A spus că Adalie ar fi ajuns ca mine. L-am pălmuit.
Au fost arestați. Amândoi au fost condamnați la douăzeci și cinci de ani de închisoare. Am divorțat de Walter și am luat totul. Am plecat din oraș. Șase luni mai târziu, o priveam pe Adalie jucând volei în munți. Era sănătoasă. Fericită. Și vie.
Nu mai eram invizibilă. Eram o mamă care a luptat — și a câștigat. Iar viitorul meu nu mai era bej. Era strălucitor. Era auriu.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.