Ana rămase câteva secunde fără să se miște.
Ploaia continua să cadă mărunt, spălând încet noroiul de pe fața ei, dar nu și senzația aceea amară care îi ardea pieptul. Își șterse ochii cu mâneca murdară și privi drumul gol, de parcă ar fi așteptat ca mașina să se întoarcă. Nu se întoarse.
Se aplecă, ridică geanta din baltă și o strânse la piept. Era plină de apă, dar înăuntru erau rețetele bunicii. Atât conta.
Își adună hainele pe ea și porni mai departe. Fiecare pas era greu. Nu din cauza noroiului, ci din cauza gândurilor. Nu plângea. Nu voia să le dea lacrimilor satisfacția de a curge pentru cineva ca femeia aceea.
În oraș, farmacista o privi cu milă.
— Mamă, ce-ai pățit?
Ana zâmbi slab.
— Nimic… doar ploaia.
Luă medicamentele, mulțumi și porni spre casă. Bunica o aștepta la geam, ca de fiecare dată.
— Ana, mamă, de ce ești așa udă?
— Am alunecat puțin, bunico. Nu-i nimic.
Dar bunica știa. Întotdeauna știa când Ana mințea.
În seara aceea, Ana spălă hainele, își curăță pantofii și puse geanta la uscat. Apoi se așeză la masă, scoase dintr-un sertar diploma de absolvire, îngălbenită pe margini, și o privi mult timp.
— O să-mi iasă și mie odată, șopti.
Zilele trecură. Ana își continuă munca: ba la o farmacie, ba la un depozit, ba la un cabinet medical, oriunde era nevoie. Nu se plângea. Nu cerea. Mergea înainte.
Două luni mai târziu, într-o dimineață, primi un telefon.
— Bună ziua, Ana Ionescu? Suntem de la Direcția de Sănătate. Avem un program nou pentru farmacii rurale. Am văzut dosarul dumneavoastră. Ați fi interesată?
Ana rămase fără cuvinte.
— Da… da, sigur că da!
Programul oferea sprijin financiar, spațiu și echipamente pentru tineri farmaciști care voiau să deschidă farmacii în zonele uitate de lume.
În mai puțin de un an, Ana deschise o mică farmacie chiar în orașul ei. Nimic luxos. Curat, luminos, cu rafturi simple și oameni care intrau cu încredere.
Bunica stătea pe un scaun, în colț, mândră.
Într-o zi ploioasă, o mașină albă opri în față. Nu era un Maserati, ci un SUV scump, zgâriat pe lateral.
Din el coborî o femeie palidă, cu haine scumpe, dar obosite. Veronica.
Viața nu fusese blândă cu ea. Afacerile familiei se prăbușiseră, tatăl ei fusese anchetat, iar banii se evaporaseră mai repede decât veniseră.
Intră în farmacie și se opri brusc.
Ana o recunoscu imediat.
— Bună ziua, cu ce vă pot ajuta? spuse calm.
Veronica se uită în jur, apoi la Ana. Privirile li se întâlniră.
Recunoașterea lovi ca un fulger.
— Tu… ești…
Ana zâmbi ușor.
— Da. Eu sunt.
Veronica își coborî privirea.
— Am nevoie de niște medicamente… și, cred, de iertare.
Ana îi dădu medicamentele. Corect. Fără răzbunare.
— Iertarea nu costă nimic, spuse ea. Dar schimbarea… aceea se plătește în timp.
Veronica plecă cu ochii în lacrimi.
Ana rămase în prag, privind ploaia. Nu mai simțea frig. Nu mai simțea rușine.
Viața o stropise cu noroi, dar nu o murdărise.
Și asta făcea toată diferența.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.