Maria a oprit mașina lângă o gară mică, murdară, unde tencuiala cădea în bucăți, iar mirosul de motorină se amesteca cu cel de covrigi calzi. Era seară. Oameni obosiți se mișcau grăbiți, fiecare cu viața lui, fără să bănuiască ce se prăbușise în sufletul bărbatului cu hanorac larg și șapcă trasă pe ochi.
— De aici mergi singur — i-a spus Maria, calm, dar cu o tristețe adâncă în voce.
Marius a întors capul spre ea.
— Tu?
— Eu rămân. — A zâmbit strâmb. — Cineva trebuie să se întoarcă la vila aia. Altfel, dispariția ta e prea curată. Prea suspectă.
A vrut să protesteze, dar n-a mai avut putere. I-a strâns mâna.
— Mi-ai salvat viața.
— Nu. — Maria l-a privit drept în ochi. — Ți-ai salvat-o singur, când ai ales să taci și să asculți.
Ușa s-a închis. Loganul a dispărut în trafic.
Marius a rămas singur, cu un rucsac ieftin și câteva sute de lei îndesați într-un buzunar interior. Atât mai avea dintr-un imperiu de milioane.
A urcat într-un tren personal, fără să știe exact unde merge. Undeva unde nu-l știa nimeni. Undeva unde nu conta cine fusese.
Zilele care au urmat au fost grele. A dormit în camere reci, a mâncat ce era mai ieftin, a muncit cu mâinile. A cărat saci, a spălat vase, a tăiat lemne. Spatele îl durea, palmele îi sângerau. Dar, pentru prima dată după ani de zile, dimineața se trezea fără greață. Fără amețeli.
Otrava ieșea încet din corp. Și, odată cu ea, ieșea și omul care fusese orbit de bani.
Într-o seară, într-un sat de munte, stând pe o bancă de lemn, cu o cană de ceai fierbinte în mâini, Marius a înțeles ceva simplu și dureros: nu-l trădaseră doar soția și fratele. Se trădase și el, ani la rând, crezând că puterea îl face invincibil.
A deschis un caiet ieftin și a început să scrie. Tot. Nume, sume, întâlniri, favoruri. Dovezi. Nu pentru răzbunare. Ci pentru adevăr.
Câteva luni mai târziu, când anchetele au izbucnit, când vila din Pipera a fost percheziționată, când Ionuț a fost dus în cătușe și Veronica a rămas singură, Marius nu era acolo să vadă.
Era într-o curte mică, cu o casă modestă, unde oamenii se salutau pe nume și se ajutau fără să întrebe „ce câștig”.
Și pentru prima dată, Marius Hălăiță — sau omul care fusese cândva — a respirat liber.
Nu ca milionar.
Ci ca om viu.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.