Am simțit liniștea cum cade peste masă ca o pătură grea. Muzica s-a oprit brusc. Cineva a scăpat un pahar. Toți ochii erau ațintiți asupra mea.
Bogdan s-a încruntat, convins că urma să plâng sau să fac o scenă. Paraschiva își ținea zâmbetul rigid, pregătită să mă reducă din nou la tăcere.
Am inspirat adânc.
— Vreau doar să vă mulțumesc, am spus calm.
S-au privit între ei, nedumeriți.
— Opt ani mi-ați arătat cine sunteți. Azi mi-ați făcut cel mai mare bine.
Paraschiva a pufnit disprețuitor.
— Hai, Raluca, nu dramatiza. Ia copiii și mergi mai departe.
Am dat din cap.
— Asta și fac. Dar înainte… cred că e corect să știți ceva.
Am scos din geantă un dosar subțire. L-am pus pe masă, lângă platoul cu prăjituri.
— Firma la care lucrezi, Bogdan. Cea care îți plătește salariul, bonusurile, mașina în leasing și vacanțele în Grecia… e a mea.
A râs. Un râs scurt, nervos.
— Ești ridicolă.
Am deschis dosarul. Contracte. Acte. Ștampile. Totul clar.
— Ionescu Systems. Eu sunt fondatoarea și proprietara. De paisprezece ani.
Liniștea s-a adâncit. Lenuța s-a albit la față și și-a dus mâna la burtă.
— Bogdan… a șoptit ea.
— De mâine, am continuat eu, toate beneficiile tale sunt suspendate. Accesul în firmă — retras. Mașina — predată. Salariul — oprit.
Bogdan s-a ridicat brusc.
— Nu poți face asta!
— Ba pot. Și tocmai am făcut-o.
Paraschiva a început să tremure.
— Fata mea, hai să discutăm…
— Opt ani ați avut timp să discutați cu mine, am spus încet. Ați ales altceva.
Mi-am luat copiii de mână.
— Casa, am adăugat, nu este pe numele lui Bogdan. Este cumpărată din banii mei. Aveți două ore să o eliberați.
N-a mai zis nimeni nimic.
Am ieșit pe ușă cu Maria și Luca. Aerul de seară mirosea a libertate.
În săptămânile care au urmat, totul s-a reașezat. Ne-am mutat într-un apartament luminos, aproape de școala copiilor. Maria a început să doarmă liniștită. Luca a zâmbit din nou.
Bogdan a încercat să mă sune. De zeci de ori. N-am răspuns.
Firma a mers mai bine ca niciodată. Am promovat oameni loiali. Am învățat să spun „nu”.
Într-o dimineață, la cafea, Maria m-a întrebat:
— Mami, acum suntem bine?
Am zâmbit.
— Acum suntem acasă, i-am răspuns.
Și pentru prima dată după mulți ani, am știut că e adevărat.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.