Cuvintele au rămas suspendate în aer, ca un clopot spart. Nimeni nu mai mișca. Nici judecătoarea. Nici avocații. Nici măcar cei din public.
Maria a tras aer în piept, scurt, sacadat. Rex nu s-a clintit. Doar i-a apăsat capul mai tare de genunchi, ca și cum i-ar fi spus fără vorbe: sunt aici.
„Maria”, a spus judecătoarea Popescu, mult mai blând acum. „Poți continua. Nu te grăbește nimeni.”
Fetița a dat din cap. Nu s-a uitat la nimeni. Doar la câine.
„Era seară”, a spus ea. „Mama făcea mâncare. Eu desenam pe jos.”
Vocea îi tremura, dar nu se oprea.
„El a venit. A închis ușa tare. Mama a țipat.”
În sală s-a auzit un oftat.
„Eu m-am ascuns sub masă. Rex m-a văzut atunci. El era afară. A lătrat.”
Avocatul apărării a făcut un pas înapoi. Fața i se albise.
„Omul s-a întors spre mine”, a continuat Maria. „Mi-a zis să tac. Avea haina aia… maro. Și pantofii murdari.”
Andreea Ionescu simțea cum i se strânge pieptul. Detaliile. În sfârșit, detaliile.
„A lovit-o pe mama”, a spus copilul, aproape fără voce. „A căzut. N-a mai vorbit.”
În sală se auzea doar respirația oamenilor.
„După aceea a fugit. Rex l-a urmărit. Eu i-am spus lui Rex. I-am spus cine era.”
Judecătoarea a bătut ușor cu ciocănelul.
„Instanța consemnează declarația”, a spus clar.
Avocatul Enache a început să vorbească, dar nu mai avea siguranță. Nu mai avea ironie.
„Obiec—”
„Respins”, a tăiat judecătoarea. „Copilul descrie fapte și detalii verificabile.”
Un polițist din sală a ridicat mâna.
„Doamnă judecător”, a spus el. „Câinele a condus patrula, în noaptea respectivă, până la un bloc din cartierul Obor. A lătrat la ușa inculpatului.”
Un murmur a trecut prin sală.
„Pantofii maro cu noroi au fost găsiți acolo”, a adăugat polițistul. „La fel și o geacă pătată.”
Mihai Enache s-a așezat încet pe scaun. Pentru prima dată, nu mai avea nimic de spus.
Maria a tăcut. Și-a strâns mâinile în blana câinelui și a șoptit:
„Gata.”
Judecătoarea a încuviințat din cap.
„Poți merge, puiule.”
Rex s-a ridicat primul. Maria l-a urmat, cu pași mici. Când au trecut pe lângă inculpat, acesta și-a ferit privirea.
După câteva zile, verdictul a fost clar.
Vinovat.
În fața instanței, oamenii vorbeau încet. Unii plângeau. Alții își făceau cruce.
Maria stătea pe treptele tribunalului, mâncând un covrig. Rex lângă ea.
Soarele bătea cald.
Pentru prima dată după mult timp, nu mai era frică.
A spus adevărul.
Și a fost ascultată.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate a