Plutonierul a întors capul spre ea și a măsurat-o din priviri. A zâmbit strâmb, plin de dispreț.
— Și dumneata cine mai ești? Avocată? Sau vreo rudă de-a lui? Vezi-ți de treabă, doamnă, că nu te privește.
Sara nu a ridicat vocea. A respirat adânc. În jur, oamenii începeau să se oprească. Unii filmau cu telefonul. Alții șopteau între ei.
— Mă privește, a spus ea calm. Pentru că legea trebuie respectată de toți. Mai ales de cei care o aplică.
Plutonierul a râs scurt.
— Hai, lasă-mă cu lecțiile tale. Dă-te la o parte!
Atunci Sara a scos încet legitimația din geantă și a deschis-o larg, în fața tuturor.
— Căpitan de poliție Sara Ionescu, Inspectoratul General, a spus clar.
Liniște.
Plutonierul a încremenit. Fața i s-a albit. Colegii lui s-au uitat unul la altul, încurcați. Mihai, taximetristul, nu înțelegea ce se întâmplă. Se uita ba la ea, ba la plutonier.
— Doamnă… eu… n-am știut… a bâiguit plutonierul.
— Știu, a spus Sara. Exact asta e problema. Faceți ce faceți pentru că credeți că nimeni nu vede. Dar vede Dumnezeu, vede omul și, din păcate pentru dumneavoastră, văd și eu.
A cerut prin stație sprijin. În câteva minute, au apărut alte mașini de poliție. Un comisar a coborât și, după ce a ascultat totul și a văzut filmările oamenilor, a înțeles situația.
Plutonierul a fost încătușat chiar acolo, pe marginea drumului, sub privirile tuturor. Pentru luare de mită, abuz în serviciu și agresiune.
Mihai tremura. Nu de frică. De ușurare.
— Doamnă… nu știu cum să vă mulțumesc, a spus el cu lacrimi în ochi.
Sara i-a pus o mână pe umăr.
— Mulțumește-i lui Dumnezeu că ai avut curaj să spui adevărul. Și să nu mai taci niciodată când ești nedreptățit.
Apoi a urcat din nou în taxi.
— Unde mergem? a întrebat Mihai.
— Acasă, a zâmbit ea. Azi e o zi mare în familie.
Pe drum, Mihai conducea mai drept ca niciodată. Pentru prima dată după mult timp, simțea că legea chiar îl apără.
Când au ajuns, Sara i-a plătit cursa și i-a lăsat un bacșiș generos.
— Pentru copii, a spus simplu.
Mihai a rămas privind-o cum pleacă. Nu ca pe o căpitană de poliție. Ci ca pe un om drept.
Iar a doua zi, la nuntă, Sara a dansat, a râs și a fost doar soră. Dar undeva, pe o stradă din București, un om simplu știa că există speranță. Pentru că uneori, dreptatea chiar ajunge la timp.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului. Această poveste este o ficțiune creată în scop de divertisment și transmitere a unui mesaj narativ. Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare.