Biletul era scris cu pix albastru, pe o foaie ruptă dintr-un caiet de matematică.
Se vedea că mâna îi tremurase.
„Să vă trăiască pruncul. Să nu uitați niciodată că nu sunteți singură.
— Ion, șoferul de taxi.”
Florile erau simple. Garofițe albe, legate cu o sfoară subțire. Exact genul de flori pe care le-ar fi cumpărat mama din piață, din Obor, „că sunt rezistente și țin mult”.
Am întins mâna și am atins buchetul.
Atunci am început să plâng din nou.
Dar altfel.
Copilul dormea lângă mine, într-un pătuț de plastic transparent. Mic. Calduț. Real.
Avea degetele strânse pumn, de parcă se agăța de viață cu toată puterea.
Soțul meu nu venise.
Nu sunase.
Nu întrebase nimic.
În schimb, venise un străin.
În zilele următoare, asistentele intrau și ieșeau, făceau glume, îmi spuneau să mănânc, să mă ridic, să am grijă.
Una dintre ele mi-a șoptit:
„Să știți că nu mulți ar face ce a făcut omul ăla.”
Am dat din cap.
Nu aveam cuvinte.
Când m-au externat, n-aveam cine știe ce plan.
Doar o sacoșă cu haine pentru copil, o geantă veche și un gol mare în piept.
Am chemat un taxi.
Când a ajuns, am ridicat ochii și am încremenit.
Era el.
Ion.
S-a uitat la mine, apoi la copil.
Ochii i s-au umplut de lacrimi, dar a zâmbit larg.
„Uite că ați reușit,” a spus încet. „Bravo.”
Pe drum, nu am vorbit mult.
Doar mi-a spus că o cheamă Maria pe soția lui.
Că sunt căsătoriți de 22 de ani.
Că au încercat tot. Doctori, tratamente, rugăciuni.
„Ne-am obișnuit cu gândul,” a zis. „Dar dorul nu trece.”
La coborâre, am vrut să plătesc cursa.
A refuzat.
„E din partea mea. Pentru începutul ăsta nou.”
Am coborât tremurând.
Zilele au trecut greu.
Nopți nedormite. Scutece. Lapte praf. Facturi.
Indemnizația era mică.
Chiria mânca aproape tot.
La final de lună, număram leii de parcă erau boabe de orez.
Într-o dimineață, cineva a bătut la ușă.
Ion și Maria.
Maria ținea o păturică croșetată, galben pal.
Ion avea o pungă cu mâncare: ciorbă, pâine, compot.
„Nu vrem să deranjăm,” a spus ea. „Doar… am vrut să vedem copilul.”
I-am poftit înăuntru.
Maria a luat copilul în brațe cu o grijă sfântă.
Nu plângea.
Zâmbea.
„E cel mai frumos lucru pe care l-am ținut vreodată,” a spus.
Din ziua aceea, au început să vină des.
Nu ca să ajute.
Ca să fie.
Când eu eram frântă, Maria legăna copilul.
Când nu aveam bani de medicamente, Ion lăsa discret câteva sute de lei pe masă.
Nu cereau nimic.
După un an, mi-am refăcut viața.
Nu perfect.
Dar dreaptă.
Am găsit de lucru.
Copilul a început să meargă.
Să râdă.
La prima lui aniversare, Ion și Maria au fost acolo.
Cu un tort mic și o lumânare.
Maria a șoptit:
„Mulțumim că ne-ați lăsat să fim parte din viața lui.”
Atunci am înțeles.
Familia nu e doar sânge.
E mâna întinsă la trei dimineața.
E geaca pusă pe bancheta unui taxi.
E o foaie ruptă dintr-un caiet.
Viața mi-a luat tot.
Apoi mi-a dat înapoi oameni.
Și asta a fost suficient.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.